Apr 022014
 


Ion Albesteanu
(n. 27 septembrie 1932, Slobozia – d. august 1997, Fierbinti, Jud. Ialomita) – 65 ani
Instrument: vioara, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Marin Cotoanţă, Marcel Budală, Victor Gore

Articole legate de Ion Albesteanu:

Ion Albeşteanu (numele său adevărat este Ion Şerban) – s-a născut la 27 septembrie 1932 la Slobozia. Părinţii săi proveneau din comuna ialomiţeană Albeşti (de aici si numele de scena).
Ion a fost al cincilea copil din cei şapte, câţi au avut soţii Şerban. Tatăl său, Nicolae Şerban,  violonist şi cobzar i-a fost primul şi principalul dascăl în ale muzicii. Celălalt dascăl al copilăriei a fost Ionică, fratele mai mare, lăutar vestit în tot judeţul. La 18 ani se căsătoreşte şi din această primă căsătorie are trei copii.
Ion Albesteanu

Ion Albesteanu la teatrul Ion Vasilescu 1967

În anul 1953 este promovat ca dirijor al orchestrei populare ”Bărăganul” din Slobozia. În perioada 1953-1964 cât a condus această orchestră a obţinut numeroase premii şi titluri de laureat la festivaluri şi concursuri de folclor. În 1964 orchestra ”Bărăganul” participa la Festivalul Internaţional de Folclor de la Cairo-Egipt, unde obţine premiul I şi Diploma de onoare a primului festival internaţional de acest gen.
Ion Albesteanu

Ion Albesteanu cu actrita Mari Moraru

În anul 1965 lui Ion Albeşteanu i se încredinţează formarea şi conducerea secţiei de muzică populară a Teatrului de estradă ”Ion Vasilescu” – Bucureşti, cu care realizează remarcabile succese prin formula, oarecum inedită a spectacolelor de ”estradă folclorică”.În anul 1966 se recăsătoreşte, soţia sa fiind solista de muzică populară Tiţa Ştefan din Fierbinţi, cu care a cântat mult timp la Slobozia şi apoi la Bucureşti. Cei doi au un copil – Valentin, absolvent al Academiei de muzică – secţia vioară – Bucureşti.În perioada 1968-1971, Ion Albeşteanu lucrează în cadrul Filarmonicii ”George Dima” din Braşov, ca dirijor al orchestrei de muzică populară ”Mioriţa”. Lucrează în paralel cu mai multe formaţii artistice de amatori din judeţul Braşov cu care participă la diverse festivaluri în ţară şi străinătate. Cu formaţia ”Poeniţa” câştigă cel mai important trofeu internaţional care se acordă în materie de folclor – ”Discul de aur” al Academiei ”Charles Cross” – Franţa, la a XXV-a ediţie a Festivalului Internaţional de Toamnă de la Dijon.
Ion Albesteanu

Ion Albesteanu cu ansamblul din Urziceni

Printre soliştii celebri, cu care a făcut imprimări la Radio, Electrecord sau cu care a susţinut spectacole se numără: Liviu Vasilică, Vasile Zidaru, Viorica Mira, Dumitru Ridescu, Ioana Marin, Emilia Bubulac, Gheorge Roşoga, Mihai Căluşaru, Tita Ştefan, Nicolae Rotaru, Ioan State, Polina Manoilă, Mioara Pitulice, Floarea Calotă, Sica Rusu, Elisabeta Turcu, Ileana Mărgărit, Ilie Dărvăreanu, Maria Cârneci, Romica Puceanu, Ileana Leonte, Maria Ciobanu, Marioara Tănase.
Ion Albesteanu

Ion Albesteanu alaturi de Cacurica din Taraful Clejani

A colaborat cu solişti instrumentişti celebri: cobzarul Marin Cotoanţă, acordeoniştii Marcel Budală, Ghiţică Gheorghe, Victor Gore, Mieluţă Iordache, Mihalache Andrei, Bebe de la Petrăchioaia. A lucrat cu cei mai valoroşi compozitori şi maeştri ai baghetei dirijorale: Gheorghe Bazavan, Ludovic Paceag, Mircea Neagu, Dinu Stelian, Nistor Nicolae.
Ion Albesteanu

Ion Albesteanu cu Doina Badea in Israel 1973

A pregătit şi a condus în străinătate, la diferite festivaluri, mai multe ansambluri folclorice: Austria (ansamblul din Constanţa), Danemarca şi Franţa (ansamblul din Urziceni), Bulgaria (”Doina Ilfovului”, ansamblul Casei de Cultură Buftea), Iugoslavia (Teatrul ”Ion Vasilescu”), Grecia, Cipru, Turcia, Franţa, Belgia, Olanda (ansamblul ”Poeniţa”), Germania (orchestra populară a Ministerului Forţelor Armate), Elveţia, Egipt, Israel.

În timpul înăspririi dictaturii, Ion Albeşteanu redevine lăutar în restaurante din Giurgiu şi Bucureşti. După 1989 desfăşoară o activitate artistică intensă de înregistrări de discuri şi CD-uri, spectacole, turnee în străinătate, în încercarea sa permanentă de păstrare a tradiţiei populare autentice. Alcătuieşte taraful ”Ion Albeşteanu” al Muzeului Ţăranului Român, cu care întreprinde un prim turneu în Franţa în 1992.

În anul 1994, pentru întreaga sa activitate de interpret, dirijor şi mesager al cântecului popular şi lăutăresc, Consiliul local al municipiului Slobozia îi acordă titlul de cetăţean de onoare al oraşului, lucru care pentru artist valora mai mult decât orice altă distincţie.

Ion Albeşteanu s-a stins din viaţă la 65 de ani, la sfârşitul verii lui 1997, în comuna Fierbinţi, Ialomiţa. Este înmormântat la Bucureşti.

Ion Albesteanu

Ion Albesteanu in Belgia 1982

Ion Albesteanu

Ion Albesteanu in Franta 1970

Ion Albesteanu

Ion Albesteanu in spectacol in Franta

Mar 212014
 

Grigoras Dinicu
Grigoras Dinicu
(n. 03 aprilie 1889, Bucuresti – d. 28 martie 1949, Bucuresti) – 60 ani
Instrument: vioara, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Maria Tanase, Ionel Perlea, Carl Flesch, George Enescu

Grigoras Dinicu a fost un violonist si compozitor roman de origine roma, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala.

Maniera sa aparte de a talmaci vechile melodii ale repertoriului lautaresc printr-o sobrietate eliberata de artificiile caracteristice stilului pe care l-a mostenit de la atatea generatii, la ridicat pe acest remarcabil lautar la un nivel artistic superior.

Este cunoscut in toata lumea mai ales pentru compozitia sa din 1906, Hora staccato.Grigoras Dinicu s-a nascut la 3 aprilie 1889 in cartierul „Scaune” al lautarilor bucuresteni, intr-o modesta casa pe strada Sfintilor, si a trait de mic copil in atmosfera muzicii populare
Tatal sau, Ionica Dinu, originar din Pitesti, era un muzicant foarte cunoscut, care cantase in Franta si Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Padureanu, fost lautar al tarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Anghelus Dinicu, celebru naist din acea vreme, si sora a lui Dimitrie Dinicu, care, dupa ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din Bucuresti si profesor la Conservator. Dupa cateva luni de la nasterea lui Grigoras, tatal sau a plecat impreuna cu Anghelus Dinicu, la Expozitia Universala de la Paris, cu ocazia inaugurarii Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocarliei” pe vizitatorii expozitiei.

De mic, Grigoras Dinicu canta in corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai tarziu, alaturi de tanarul Trandafir, fiul cunoscutului lautar Dobrica, a prins gustul muzicii. Primele lectii de vioara le-a luat de la Mos Zamfir, un lautar batran prieten al tatalui sau.La Conservator, unde a studiat vioara şi compoziţia în 1902-1906, a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Sunt anii petrecuţi în căutarea interpretării autentice, prin care elanul sensibilitţtii să fie temperat de ştiinţa muzicii, anii petrecuţi în intimitatea muzicii clasice şi a lăutarilor deopotrivă.Un episod amuzant şi relevant pentru aprecierea de care se bucura junele este următorul: dorind să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă din Targul Moşilor (Obor de astazi), sperând sa nu fie descoprit. Într-o zi, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch în persoană se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îl descoperă, căci îi cunoaşte stilul, şi-l exmatriculează, deşi îi ştie valoarea. Totuşi, Grigoraş nu pierde anul, pentru că e pregătit în particular tot de Carl Flesch!Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvenţă pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat în program o compoziţie proprie, numită Hora Staccato. Astfel a început destinul piesei care i-a adus nemurirea.

Desi dornic sa-si continue studiile de muzica culta, Grigoras Dinicu cu micul salariu primit la Orchestra Simfonica a Ministerului Instructiunii Publice nu-si putea asigura existenta si astfel s-a angajat sef de taraf la restaurantul-gradina de la „Bufet”, unde canta in fiecare seara, cucerind asistenta: „Cine asculta vioara lui Grigoras aude si vede in acelasi timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuta. Timp de sase luni a cantat in restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzica.

Intre timp, Grigoras Dinicu isi continua studiile la Conservator, aprofundand repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. In 1913 incheie un contract cu restaurantul lui Ionica Enescu, unde va canta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari solisti ai lumii in trecere prin Bucuresti sa-i asculte muzica si sunetul profund al viorii, dupa cum tot aici isi vor da intalnire la sfarsit de saptamana toti marii iubitori de muzica, printre care se numarau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, caGeorge EnescuVictor EftimiuTony Bulandra, I. Al. Bratescu-Voinesti. Programele muzicale prezentate satisfaceau cele mai exigente pretentii, Dinicu interpreta deopotriva atat piese din repertoriul clasic, cat si cel de cafe-concert sau popular.

O data cu izbucnirea primului razboi mondial, Dinicu organizeaza concerte de binefacere si in spitalele pentru raniti sau bolnavi de tifus exantematic. Dupa razboi isi alcatuieste propriul ansamblu, impreuna cu tambalagiul Budisteanu, un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoras Dinicu si epoca in care arta lui primeste recunoastere internationala. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentandu-l lui Lácz Laczi, cel mai renumit lautar al Ungariei, supranumit „printul lautarilor”. Se spune ca, dupa ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor.

Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu in perioada celui de al doilea Razboi Mondial

Anii de dupa primul razboi conduc la consacrarea mondiala a lui Grigoras Dinicu, cand acesta primeste un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firma luminoasa pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunta melodiile ce urmau sa fie prezentate publicului englez.

De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, in vestitul Empire, se va intalni cu George Enescu, iar peste cateva zile cu Fritz Kreisler, ale carui compozitii pentru vioara figurau in repertoriul sau.

Urmeaza lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocarlia” fascineaza un public cosmopolit. Aici se intalneste cu vestitul muzician si violonist Jascha Heifetz, care ii cere permisiunea sa transcrie „Hora staccato” ca piesa de concert, pe care o va executa pentru prima data in aceasta forma cu mult succes intr-un concert dat la Viena in 1932. De atunci, „Hora staccato” figureaza in programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Intors in tara, executa in 1932 impreuna cu orchestra filarmonica din Bucuresti partea solistica din Concertul in mi minor pentru vioara si orchestra de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continua sa cante si in restaurantul „Continental” din Bucuresti, avand un repertoriu variat, alaturi de muzica populara, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvoák etc. La sarbatorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, in anul 1935, Dinicu urca din nou pe podiumul Ateneului Roman, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpreteaza ca solist Concertul in sol minor de Max Bruch si, impreuna cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert in re minor de Johann Sebastian Bach. in februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul in re minor pentru vioara si orchestra de Henry Wieniawski.

In anul 1937, Grigoras Dinicu este invitat sa cante in cadrul Expozitiei Internationale de la Paris unde, seara de seara, miile de vizitatori au ascultat taraful de lautari din Romania.
Intors la Bucuresti, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentisti sub conducerea dirijorului George Cocea. in 1939, aceasta formatie il sarbatoreste pe Grigoras Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul implinirii varstei de 50 de ani. Cu aceasta ocazie, violonistul a interpretat Concertul in mi major de Johann Sebastian Bach si pe cel in re major de Ludwig van Beethoven.

La Expozitia Mondiala din New York, in 1939, taraful lui Dinicu este insotit de Maria Tanase. Vreme de patru luni canta impreuna la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alti ascultatori din lumea artistica americana – ovatiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin in tara o data cu declansarea celui de Al doilea razboi mondial in luna septembrie a aceluiasi an.
Se angajeaza la restaurantul „Modern” din Sarindar, unde il asculta cu regularitate Ionel Perlea si, uneori, George Enescu. in timpul unui turneu din 1943 la Ankara si Istanbul, sufera un accident vascular cerebral, in urma caruia miscarile cu mana stanga devin dificile. Totusi, Grigoras Dinicu nu renunta la „Hora octava”, „Hora lautarilor”, „Hora boiereasca”, „Hora de la Chitorani”, etc. in 1946, vine sa-l revada Yehudi Menuhin, pentru care interpreteaza pentru ultima data “Ciocarlia”.

In 1947, artistul simte o durere din ce in ce mai intensa la gat. Se pune diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabila interventie chirurgicala. Dupa o a doua operatie, Grigoras Dinicu moare la 28 martie 1949, ora 10 dimineaţa, in Bucuresti. A fost inhumat la Cimitirul „Patrunjel” (azi „Reinvierea”), foarte aproape de lautari ca Sava Padureanu, Cristache Ciolac, Costica Pompieru. La inmormantare, Orchestra „Barbu Lautaru” condusa de Ionel Budisteanu a cantat „Hora staccato”. Marele Ionel Perlea a încercat să interpreteze  Zigeunerweise de Sarasante lângă mormânt, cum îi ceruse răposatul pe patul de moarte fiicei lui, dar n-a putut din cauza mulţimii sufocante.

Pentru Grigoras Dinicu nu a existat hotar intre muzica clasica si cea populara, el a salvat-o pe cea populara din carciuma periferica, din atmosfera de restaurant, unde a incercat protipendada sa o condamne si a impus-o pe scena Ateneului. Acesta ramane principalul merit al lui Grigoras Dinicu care i-a asigurat un loc de frunte in muzica romaneasca.

Grigoras Dinicu

Orchestra Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu

Orchestra Grigoras Dinicu

Mar 212014
 

Gabi Lunca
Gabi Lunca
(n. 16 octombrie 1938, Com. Varbilau, Jud. Prahova)
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Ion Onoriu, Victor Gore, Aurel Gore, Constantin Mirea, Marcel Budala, Nicolae Visan, Florian Economu, Toni Iordache, Mieluta Bibescu, Costel Vasilescu, Titi Coada

Articole legate de Gabi Lunca:
Stilul de interpretare al lui Gabi Lunca

Gabi Lunca s-a nascut in judetul Prahova, Comuna Varbilau, langa Slanic Prahova intr-o familie cu sase copii, patru fete si doi baieti, fiind cea mai mica dintre copii, mezina familiei.
Tatal ei era Dumitru Luncă, un renumit lăutar al zonei.
A incepe să cânte în anul 1951, alături de tatăl său, violonistul Dumitru Luncă.
In anul 1953 devine solista orchestrei de muzică populară a Clubului Muncitoresc Vasile Roaita din Băicoi, ajutata de un prieten al tatalui sau acordeonistul Gica Sivestru. În 1955 începe colaborarea cu Ansamblul Folcloric al Clubului 1 Mai, Ploiești, dirijor fiind în perioada respectivă acordeonistul Sile Ungureanu.
În perioada 1955 – 1957 are câteva colaborări și cu Orchestra „Flacăra Prahovei” a Filarmonicii din Ploiești, dirijată de violonistul George Botez (fiul lui Titi Botez).
Gabi Lunca

Gabi Lunca in studioul Televiziunii Romane

În anul 1955 merge prima dată la Radiodifuziunea Română unde debutează cu melodia „Pe deasupra casei mele”, acompaniată de orchestra Radio, dirijată de Victor Predescu. În 1959 este invitată de Ionel Budișteanu să înregistreze primul său disc (două piese) la Electrecord. Pe acel disc se găsesc melodiile „M-am jurat să nu mai beau” și „Am un pom în bătătură”, fiind acompaniată de însuși Ionel Budișteanu. La începutul anilor `60 începe să fie difuzată des la radio.
Realizează numeroase înregistrări la Electrecord în perioada 1959-1965, apărute pe câteva ebonite și două discuri mici, colaborând cu importanți șefi de orchestră precum Nicu Stănescu sau Zissu Georgescu. Înregistrează în 1964 un alt disc mic (EP), sub acompaniamentul orchestrei lui Florian Economu.
Gabi Lunca

Gabi Lunca si Ion Onoriu la cununia civila

În 1964 se căsătorește cu acordeonistul Ion Onoriu, alături de care începe să înregistreze din 1970. În perioada 1965 – 1972 continuă să înregistreze un EP și un LP cu frații Gore (înregistrate în 1965, respectiv 1967) și două LP-uri cu orchestra condusă de violonistul Constantin Mirea (vărul primar al acordeonistului Ion Onoriu), colaborând în această perioadă cu instrumentiști de prestigiu ca Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Nicolae Crăciunescu și Marcel Budală.

Gabi Lunca

Gabi Lunca si Ion Onoriu in anii ’70

Începând cu 1973 practic toate înregistrările de până la sfârșitul carierei sunt alături de orchestra condusă de Ion Onoriu, orchestră căreia se alătură mai târziu clarinetistul Mieluță Bibescu, trompetistul Costel Vasilescu și țambalistul Toni Iordache.

Gabi Lunca

Gabi Lunca si Ion Onoriu in SUA

În 1980 are primul său concert în străinătate (Israel) la Restaurantul “Salom” din Tel Aviv, urmând si alte turnee, semnificative fiind cel din Berlin (1982) și cel din New York (1983) la Restaurantul “Rapsodia Romana” de pe Queen’s Bulevard din New York.
Gabi Lunca

Gabi Lunca si Ion Onoriu in anul 1983

În 1990, organizează împreună cu Ion Onoriu cel mai mare concert de muzică lăutărească urbană (de mahala) din istoria României, pe stadionul Dinamo, aici impunându-se și ca lideri ai etniei rromilor în prima jumătate a anilor `90.

Gabi Lunca

Gabi Lunca si Ion Onoriu pe stadion in Ramnicu Valcea

În 1992, Ion Onoriu și Gabi Luncă lansează primul album de muzică lăutărească-religioasă, prezentând-o în două turnee, în Paris și Madrid. Din 1993, Gabi Luncă nu mai cântă decât la slujbele Bisericii Penticostale din București retrăgandu-se complet de pe scena muzicala.

Gabi Luncă nu avea nevoie de repetiţii. Putea să intre direct în scenă şi să înceapă să cînte, pentru că era mereu alături de Ion Onoriu, spre deosebire de ceilalţi, care aveau nevoie de orchestră pentru a face un spectacol. Gabi Luncă a cîntat pentru oameni, pentru ca să le ali­ne durerile, ca să le vindece sufletele rănite, cine ştie din ce motiv, dar şi să se bucure ală­turi de ei. Indiferent că a cîntat pentru mari personalităţi sau pentru oameni de rînd, Gabi Luncă a făcut-o cu tot sufletul. Muzica ei a fost, este şi va fi o sursă inepuizabilă de energie.

Gabi Lunca

Gabi Lunca in anul 2005

 

Gabi Lunca

Gabi Lunca in anul 2006

Mar 202014
 

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir
(n. 06 aprilie 1941, Gaesti, Jud. Dambovita)
Instrument: nai, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Laurence Foster, Toni Iordache, Neil Black, James Last

Articole legate de Gheorghe Zamfir:

Gheorghe Zamfir este un naist virtuoz și compozitor român, supranumit Regele naiului. Pe lângă prestigioasa carieră de muzician, se manifestă ca artist și în domeniul literar și al artelor plastice, publicând versuri, eseuri și o carte autobiografică și expunând picturi proprii în țară și în străinătate.

În 1955 se înscrie la şcoala specială de muzică din Bucureşti (astăzi Liceul de Muzică Dinu Lipatti), la clasa profesorului Fănică Luca. Această ­şcoală a urmat-o în paralel cu cea de cultură generală pe care le-a terminat în 1961, având profesori eminenţi ca Filaret Barbu-armonie, Jurebiţă Matei-teorie şi solfegiu, Constantin Romaşcanu-ansamblu coral, Emilia Wlangali, Maria Apostolescu şi Dan Mizrahi-pian, Viorel Cosma-istoria muzicii, Vasile-folclor. Din generaţia sa, numită generaţia de aur, a avut colegi străluciţi care au devenit mari reprezentanţi ai artei româneşti în ţară şi-n lume: Cristescu Crimhilda, Eugen Ciceu, Radu Lupu-pian, Benone Sinulescu, Ileana Constantinescu, Maria Butaciu-canto, Caţianis Ion, Frâncu Virgil-flaut, Soare Marin-trombon, Dan Mândrilă-saxofon, Teutsch Gotz, Weissman Eduard-violoncel, Guthler Wolfgang-contrabas, Stoianovici Tiberiu, Ţifu Mircea-vioară, Nenoiu Miltiade-fagot, Paul Staicu-corn, Aurelian Octav Popa-clarinet, Băcanu Laurenţiu-percuţie, Daniel Podlovski-vioară. După terminarea Liceului de Muzică şi a bacalaureatului in anul 1961, se înscrie la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti pe care îl absolvă în 1966 la pedagogie, iar în 1968 la clasa de dirijat de cor cu Dumitru D. Botez şi dirijat orchestră cu Iosif Conta. Printre profesorii eminenţi avuţi la Conservator amintim pe Victor Iusceanu-teorie şi solfegiu, Aurel Stroe şi Ştefan Niculescu-forme, Gheorghe Dumitrescu-armonie, Octavian Lazăr Cozma-istoria muzicii, Emilia Comişel-folclor, Iosif Czire-citire de partituri, Ion Miclea-ansamblu coral, Dumitru D. Botez-dirijat de cor. În 1966 este angajat dirijor la Ansamblul Ciocârlia având sub bagheta sa 300 de artişti: corul, corpul de balet, orchestra simfonică, orchestra populară şi solişti printre care Angela Moldovan, Aurelia Fătu Răduţu, Ion Cristoreanu, Simion Pop, Maria Butaciu, Benone Sinulescu, Irina Loghin, Maria Păunescu, Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Dumitru Constantin, Ilie Udilă, Toni Iordache, Marin Chisăr şi alţii. În această perioadă apar primele mari compoziţii, aranjamente şi orchestraţii, primele compoziţii datând de la vârsta de 18 ani printre care coruri la 4 voci, prima metodă de nai editată mai târziu la Paris, în anul 1975, la editura Chappell, Hora de virtuozitate, Hora Bucureştiului, Sârbă Oltenească, care au făcut parte din primele discuri editate în 1959. Între 1960 şi 1970 efectuează primele turnee în R.F.G., Elveţia, URSS, China, Grecia cu Ansamblul Ciocârlia, cu Ansamblul Armatei Române condus de generalul Dinu Stelian şi cu Liceul de Muzică din Bucureşti având un succes fulminant! După ce a obţinut în 1959 premiul I şi titlul de Laureat pe ţară, a efectuat în acelaşi an primul turneu în Polonia, înregistrând primele melodii, compoziţii proprii în stil folcloric în orchestra populară a Radiodifuziunii Române dirijată de Radu Voinescu, urmând alte turnee în URSS şi Grecia până în 1964, soldate cu premiul I la Levadia (Grecia). În 1966 realizează primul disc Electrecord care conţine în mod exclusiv compoziţiile sale în cel mai autentic stil popular printre care faimoasele piese: “Doina de Jale” şi “Doina ca la Vişina”, iar în 1968 înregistrează al II-lea disc, fapt extraordinar în acea vreme. În 1969 pleacă prin demisie de la ansamblul Ciocârlia, iar în 1970 formează primul taraf concertistic cu care excelează la Paris pe scena Teatrului “Vieux Colombier” în 45 de recitaluri cântând pentru prima oară la cele 4 naiuri- soprano, alto, tenor, bas- pe care însuşi le-a creat în 1968. Această invenţie a dat posibilitatea mai apoi de a introduce naiul în toate stilurile şi genurile muzicale revoluţionând sunetul la scară universală, câştigând sufragii unanime din partea celor mai mari muzicieni ai lumii printre care: Sergiu Celibidache, Hanz Holliger, Maurice Bourg, Henry Dutilleux, Pierre Boulez şi alţii. În 1972 crează stilul Nai- Orgă, introducând repertorii noi şi lărgind considerabil paleta de expresie şi interpretare a naiului. În 1974 compune prima “Messă pentru Pace” pentru nai, cor, orgă şi orchestră, înregistrată la Bucureşti cu Orchestra Radio şi Corul Madrigal, dirijor Marin Constantin ­şi Paul Popescu. În 1978 introduce naiul în orchestra simfonică cu stilul “Pop”. În 1982 crează prima rapsodie şi primul concert pentru nai şi orchestră pe care le înregistrează pentru Philips cu Filarmonica din Monte Carlo, la pupitru Laurence Foster. După o carieră muzicală de succes, în 1982, în plin comunism, dedică un concert lui Dumnezeu. Cade în dizgrația cuplului Ceaușescu. Este nevoit să plece în exil. „Urlând de durere, cu inima sfâșiată în bucăți, am luat drumul exilului, în luna martie 1982, cu două valize și cu naiurile la spinare. Pașaportul mi l-a băgat în buzunar fostul ministru de Externe, Ștefan Andrei, care mi-a spus: “Pleci și nu te mai întorci. Altfel, Ceaușescu te omoară!”. Exilul a fost absolut teribil pentru mine. Dacă nu plecam din țară eram arestat, condamnat și poate pierdut fizic.” Cariera sa continuă și în exil, bucurându-se de succes mondial. Primește numeroase premii și distincții. În 1986, în Canada, din relația cu Susan Nichols, i se naște unicul fiu, Emmanuel Teodor Zamfir, actualmente baterist într-o formație rock din Montreal. În 1984 crează primul cvintet pentru nai ­şi cvartet de coarde “Cvintetul Plopilor” pe care-l cântă cu Cvartetul Orford din Toronto în transmisie directă la radio, apoi compune numeroase lucrări camerale pe care le execută cu celebrul Cvartet Enescu în Franţa şi Germania. În 1986 înregistrează primul disc cu repertoriul baroc printre care Dublul Concert în re minor pentru vioară şi oboi de J.S.Bach cu British Chamber Orchestra şi Neil Black la oboi. În 1979 înregistrează cu orchestra James Last faimoasa melodie “Ciobănaşul singuratic” care a devenit un succes mondial. Au urmat turnee în SUA la Carnegie Hall, Lincoln Washington şi Kenedy Center, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Canada, Africa de Sud, Scandinavia, Belgia, Franţa, Elveţia, Austria, Japonia unde are un uriaş succes, fiind invitat la Palatul Imperial. Obţine peste 90 de discuri de aur şi platină, 4 discuri de aur în Africa de Sud, 4 discuri de platină în Noua Zeelandă, 4 discuri de aur în Australia, 15 discuri de platină în Canada, bătând toate recordurile cu 5 milioane de discuri vândute. În Statele unite obţine două discuri de aur fapt unic pentru un artist European la acea vreme. În Franţa, Germania, Austria şi Belgia primeşte titluri şi medalii, discuri de aur şi de platină. Ordinul Meritul Cultural al Franţei, titlul de ofiţer şi cavaler al Franţei, Belgiei şi Luxemburg. Între 1988-1990 este primit de trei ori la Vatican fiind primul muzician care a cântat în timpul mesei private a Papei Jean Paul al II-lea primind medalia Vaticanului şi de două ori diploma Universităţii Don Bosco din Roma. Primeşte de două ori medalia de aur a Asociaţiei din cadrul Academiei “Arta-ştiinţe şi Litere” a Franţei, de două ori premiul Academiei Charles Gros, premiul Titera de aur în Franţa ­­şi Săgetătorul de aur în Italia, discuri de aur în Elveţia şi Germania. Turnee prestigioase în America Latină, în Columbia unde primeşte ordinul Comandorului din partea preşedintelui, în Ecuador şi Venezuela unde este invitat pentru o mare campanie publicitară cu ocazia filmului “Ciao Cristina”, care întrebuinţează o compoziţie de-a sa ca temă principală. Este solicitat pentru înregistrarea muzicii filmului “Marele blond cu pantof negru” a producătorului francez Ives Robert,  “Picnic at Hanging Rock” în Australia, “Once upon a time  in America”, “Karate Kid”, la Hollywood şi în Italia de către compania Paramount, în 1975 pentru filmul “Brâncuşi şi mânăstirile din Moldova”, în anul 1978 compune muzica filmului “Blestemul pământului şi blestemul iubirii” sub regia lui Mircea Mureşan după romanul “Ion” de Liviu Rebreanu la care obţine premiul I pentru compoziţie, în 1996 înregistrează muzica filmului macedonean ”Lacul” şi în 2004 interpretarea melodiei “Păstorul Singuratic” este folosită de regizorul Tarantino în filmul “Kill Bill”. Toate aceste filme au avut un imens succes mondial. După 1990 revine din exil şi îşi continuă concertele şi turnee în Franţa, Elveţia şi mai ales Turcia unde este declarat cel mai popular compozitor şi artist al secolului XX. În 1995 se căsătorește cu Marie Noëlle, la Paris. Revenit în România după Revoluția din 1989, traversează o perioadă de dificultăți financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă posesiunile din Franța. Acest fapt nu îl împiedică să își continue cariera artistică. Autor a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental şi simfonic, Gheorghe Zamfir a desfăşurat o asiduă activitate ca profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a creat prima catedră de nai din lume, continuând să concerteze pe scenele cele mai prestigioase cu orchestre simfonice, camerale, recitaluri cu pian sau orgă, ori cum grupul folcloric impunându-se de peste cinci decenii ca unul din cei mai mari artişti ai lumii şi cu siguranţă cel mai complex muzician român în viaţă, cel mai cunoscut în lume, cel mai celebru, fiind în acelaşi timp poet cu trei volume de versuri tipărite, scriitor, estet cu două volume tipărite plus o metodă de nai şi în ultimul timp pictor cu patru expoziţii în ţară ­şi străinătate. La peste 70 de ani de viaţă, Maestrul şi-a propus să realizeze integrala compoziţiilor sale în stil folcloric, cameral, simfonic, pop-folk, vocal-simfonic şi sacru, lucrând şi la Opera Dracula, lucrare în 2 acte după un libret al scriitorului George Astalosh. “Muzician complet, virtuoz tulburǎtor, Gheorghe Zamfir posedǎ o personalitate iradiantǎ. Electrizeazǎ o salǎ din câteva mǎsuri”, titra publicaţia elveţianǎ L’impartial, în 1970. “Aceastǎ muzicǎ n-are vârstǎ. Ea este viaţa de toate zilele a unui popor şi natura care-l înconjoarǎ”, consemna Valeurs Actuelles, din Franta, în 1971. France Soire nota în 1971: “Zamfir şi naiul sǎu: o muzicǎ ce te face sǎ visezi (…) Te aruncǎ într-un extaz aproape de beatitudine, liniştit, fǎrǎ exces, chiar fǎrǎ sǎ-ţi dai seama”. Acestea sunt doar câteva exemple care contureazǎ universul creat prin sunet de maestrul Gheorghe Zamfir. A vândut peste 120 milioane de discuri pe toată planeta şi are peste 160 de discuri înregistrate, palmares care nu a fost realizat de nici un român până în prezent.

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir

Mar 142014
 

Faramita Lambru
Faramita Lambru

(n.15 septembrie 1927, București  - d.12 decembrie 1974, București) – 47 ani
Instrument: acordeon, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
Discografie: click aici pentru vizualizare
A colabort cu: Maria Tanase

Articole legate de Faramita Lambru:
Stilul de interpretare al lui Faramita Lambru

Faramita Lambru s-a născut la 15 septembrie 1927 într-o familie de lăutari.
A învățat să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță.
Având ureche muzicala, a reținut foarte repede repertoriul uzual țigănesc si si-a dezvoltat un stil vocal unic de interpretare.

Fărâmiță Lambru a fost unul dintre cei mai compleți și originali lăutari bucureșteni din a doua jumătate a sec. XX. Ca instrumentist, cânta cu virtuozitate excepționala la bașii mâinii stângi ai acordeonului, după cum stăpânea și întreaga gamă de fiorituri melodice (de extremă finețe și subtilitate tehnică lăutărească, aproape „vocala”, pentru mâna dreapta). Fărâmiță Lambru  a fost primul acordeonist din România care a cântat la acordeon un solo de bași, la sfârșitul anilor `40.

În calitate de acordeonist al Mariei Tănase a stăpânit un repertoriu de aproape 200 de piese instrumentale și peste 150 de piese vocale, având un har particular în interpretarea repertoriului lăutăresc urban (de mahala), admirabil ilustrat mai ales vocal.

Stilul său vocal amintește de vocile din a doua jumătate a sec. XIX (stil vocal menționat și probabil utilizat de Anton Pann, dar și de Chiosea sau Năstase Ionescu), în timp ce frazarea și accentele horelor și sârbelor instrumentale sunt influențate în special de Sava Pădureanu si George Ochialbi (toți lăutari contemporani cu bunicul său).

Faramita Lambru era deja o figura de marca in a doua jumatate a secolului trecut, incepand cu anii ’50 a inceput sa cante la acordeon si participat la diverse manifestari culturale alaturi de Maria Tanase, Dona Dumitru Siminica, Toni Iordache, Ileana Sararoiu.
In 1953 a colaborat cu interpreta Maria Tănase. După moartea acesteia in anul 1963), Fărâmiță Lambru a cunoscut o vertiginoasă carieră de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952–1956 a făcut parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 a trecut la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.
A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională. Întors în țară, a început să facă înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.

În anul 1966 înregistrează primele sale materiale la Electrecord, sub acompaniamentul concert-maestrului de atunci Constantin Mirea și a orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.
Marele artist s-a stins in anul 1974 in urma unei boli de plamani. A fost înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou” din zona Mihai Bravu.

Faramita Lambru

Faramita Lambru

Faramita Lambru

Faramita Lambru