Grigoras Dinicu
(n. 03 aprilie 1889, Bucuresti – d. 28 martie 1949, Bucuresti) – 60 ani
Instrument: vioara, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Maria Tanase, Ionel Perlea, Carl Flesch, George Enescu
Grigoras Dinicu a fost un violonist si compozitor roman de origine roma, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala.
Maniera sa aparte de a talmaci vechile melodii ale repertoriului lautaresc printr-o sobrietate eliberata de artificiile caracteristice stilului pe care l-a mostenit de la atatea generatii,
la ridicat pe acest remarcabil lautar la un nivel artistic superior.
Este cunoscut in toata lumea mai ales pentru compozitia sa din 1906, Hora staccato.Grigoras Dinicu s-a nascut la 3 aprilie 1889 in cartierul „Scaune” al lautarilor bucuresteni, intr-o modesta casa pe strada Sfintilor, si a trait de mic copil in atmosfera muzicii populare
Tatal sau, Ionica Dinu, originar din Pitesti, era un muzicant foarte cunoscut, care cantase in Franta si Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Padureanu, fost lautar al tarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Anghelus Dinicu, celebru naist din acea vreme, si sora a lui Dimitrie Dinicu, care, dupa ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din Bucuresti si profesor la Conservator. Dupa cateva luni de la nasterea lui Grigoras, tatal sau a plecat impreuna cu Anghelus Dinicu, la Expozitia Universala de la Paris, cu ocazia inaugurarii Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocarliei” pe vizitatorii expozitiei.
De mic, Grigoras Dinicu canta in corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai tarziu, alaturi de tanarul Trandafir, fiul cunoscutului lautar Dobrica, a prins gustul muzicii. Primele lectii de vioara le-a luat de la Mos Zamfir, un lautar batran prieten al tatalui sau.La Conservator, unde a studiat vioara şi compoziţia în 1902-1906, a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Sunt anii petrecuţi în căutarea interpretării autentice, prin care elanul sensibilitţtii să fie temperat de ştiinţa muzicii, anii petrecuţi în intimitatea muzicii clasice şi a lăutarilor deopotrivă.Un episod amuzant şi relevant pentru aprecierea de care se bucura junele este următorul: dorind să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă din Targul Moşilor (Obor de astazi), sperând sa nu fie descoprit. Într-o zi, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch în persoană se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îl descoperă, căci îi cunoaşte stilul, şi-l exmatriculează, deşi îi ştie valoarea. Totuşi, Grigoraş nu pierde anul, pentru că e pregătit în particular tot de Carl Flesch!Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvenţă pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat în program o compoziţie proprie, numită Hora Staccato. Astfel a început destinul piesei care i-a adus nemurirea.
Desi dornic sa-si continue studiile de muzica culta, Grigoras Dinicu cu micul salariu primit la Orchestra Simfonica a Ministerului Instructiunii Publice nu-si putea asigura existenta si astfel s-a angajat sef de taraf la restaurantul-gradina de la „Bufet”, unde canta in fiecare seara, cucerind asistenta: „Cine asculta vioara lui Grigoras aude si vede in acelasi timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuta. Timp de sase luni a cantat in restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzica.
Intre timp, Grigoras Dinicu isi continua studiile la Conservator, aprofundand repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. In 1913 incheie un contract cu restaurantul lui Ionica Enescu, unde va canta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari solisti ai lumii in trecere prin Bucuresti sa-i asculte muzica si sunetul profund al viorii, dupa cum tot aici isi vor da intalnire la sfarsit de saptamana toti marii iubitori de muzica, printre care se numarau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, caGeorge Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, I. Al. Bratescu-Voinesti. Programele muzicale prezentate satisfaceau cele mai exigente pretentii, Dinicu interpreta deopotriva atat piese din repertoriul clasic, cat si cel de cafe-concert sau popular.
O data cu izbucnirea primului razboi mondial, Dinicu organizeaza concerte de binefacere si in spitalele pentru raniti sau bolnavi de tifus exantematic. Dupa razboi isi alcatuieste propriul ansamblu, impreuna cu tambalagiul Budisteanu, un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoras Dinicu si epoca in care arta lui primeste recunoastere internationala. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentandu-l lui Lácz Laczi, cel mai renumit lautar al Ungariei, supranumit „printul lautarilor”. Se spune ca, dupa ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor.
Grigoras Dinicu in perioada celui de al doilea Razboi Mondial
Anii de dupa primul razboi conduc la consacrarea mondiala a lui Grigoras Dinicu, cand acesta primeste un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firma luminoasa pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunta melodiile ce urmau sa fie prezentate publicului englez.
De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, in vestitul Empire, se va intalni cu George Enescu, iar peste cateva zile cu Fritz Kreisler, ale carui compozitii pentru vioara figurau in repertoriul sau.
Urmeaza lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocarlia” fascineaza un public cosmopolit. Aici se intalneste cu vestitul muzician si violonist Jascha Heifetz, care ii cere permisiunea sa transcrie „Hora staccato” ca piesa de concert, pe care o va executa pentru prima data in aceasta forma cu mult succes intr-un concert dat la Viena in 1932. De atunci, „Hora staccato” figureaza in programe sub numele Dinicu-Heifetz.
Intors in tara, executa in 1932 impreuna cu orchestra filarmonica din Bucuresti partea solistica din Concertul in mi minor pentru vioara si orchestra de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continua sa cante si in restaurantul „Continental” din Bucuresti, avand un repertoriu variat, alaturi de muzica populara, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvoák etc. La sarbatorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, in anul 1935, Dinicu urca din nou pe podiumul Ateneului Roman, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpreteaza ca solist Concertul in sol minor de Max Bruch si, impreuna cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert in re minor de Johann Sebastian Bach. in februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul in re minor pentru vioara si orchestra de Henry Wieniawski.
In anul 1937, Grigoras Dinicu este invitat sa cante in cadrul Expozitiei Internationale de la Paris unde, seara de seara, miile de vizitatori au ascultat taraful de lautari din Romania.
Intors la Bucuresti, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentisti sub conducerea dirijorului George Cocea. in 1939, aceasta formatie il sarbatoreste pe Grigoras Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul implinirii varstei de 50 de ani. Cu aceasta ocazie, violonistul a interpretat Concertul in mi major de Johann Sebastian Bach si pe cel in re major de Ludwig van Beethoven.
La Expozitia Mondiala din New York, in 1939, taraful lui Dinicu este insotit de Maria Tanase. Vreme de patru luni canta impreuna la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alti ascultatori din lumea artistica americana – ovatiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin in tara o data cu declansarea celui de Al doilea razboi mondial in luna septembrie a aceluiasi an.
Se angajeaza la restaurantul „Modern” din Sarindar, unde il asculta cu regularitate Ionel Perlea si, uneori, George Enescu. in timpul unui turneu din 1943 la Ankara si Istanbul, sufera un accident vascular cerebral, in urma caruia miscarile cu mana stanga devin dificile. Totusi, Grigoras Dinicu nu renunta la „Hora octava”, „Hora lautarilor”, „Hora boiereasca”, „Hora de la Chitorani”, etc. in 1946, vine sa-l revada Yehudi Menuhin, pentru care interpreteaza pentru ultima data “Ciocarlia”.
In 1947, artistul simte o durere din ce in ce mai intensa la gat. Se pune diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabila interventie chirurgicala. Dupa o a doua operatie, Grigoras Dinicu moare la 28 martie 1949, ora 10 dimineaţa, in Bucuresti. A fost inhumat la Cimitirul „Patrunjel” (azi „Reinvierea”), foarte aproape de lautari ca Sava Padureanu, Cristache Ciolac, Costica Pompieru. La inmormantare, Orchestra „Barbu Lautaru” condusa de Ionel Budisteanu a cantat „Hora staccato”. Marele Ionel Perlea a încercat să interpreteze Zigeunerweise de Sarasante lângă mormânt, cum îi ceruse răposatul pe patul de moarte fiicei lui, dar n-a putut din cauza mulţimii sufocante.
Pentru Grigoras Dinicu nu a existat hotar intre muzica clasica si cea populara, el a salvat-o pe cea populara din carciuma periferica, din atmosfera de restaurant, unde a incercat protipendada sa o condamne si a impus-o pe scena Ateneului. Acesta ramane principalul merit al lui Grigoras Dinicu care i-a asigurat un loc de frunte in muzica romaneasca.
Orchestra Grigoras Dinicu
Orchestra Grigoras Dinicu