Aug 172015
 

Constantin Brailoiu
Constantin Brăiloiu
(n. 13 august 1893, Bucuresti - d. 20 decembrie 1958 , Geneva) – 65 ani
Activitate: compozitor, muzicolog și etnomuzicolog

Articole legate de Constantin Brăiloiu
Tezaurul din arhive – Constantin Brăiloiu şi George Breazul
Opere semnate de Constantin Brăiloiu
Deschizator de drumuri

Constantin Brăiloiu a fost un compozitor, muzicolog și etnomuzicolog român, care a deținut demnitatea de membru corespondent al Academiei Române. În 1920 a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români (SCR), al cărei secretar general a fost între 1926 și 1943).

Constantin Brăiloiu s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind urmașul unei familii boierești vechi din Oltenia (Brăiloiu), cu rădăcini în neamul Brâncoveanu. Familia se mai înrudește cu alte familii celebre (Știrbey, Glogoveanu, Obedeanu, vechii Craiovești).

Bunicul etnomuzicologului, care purta tot prenumele Constantin (n. 1809 – d. 1889) a studiat dreptul la Geneva și la Paris, s-a ocupat de redactarea leguirii domnitorului Caragea și a fost în Comisia de revizuire a Constituției din 1879. Tatăl, Nicolae (“Bico”) Brăiloiu (n. 1855 – d. 1911) a fost om politic, jurist, cu studii în Franța și consilier la Curtea de Conturi. În paralel cu activitatea juridică, se îndreaptă și spre literatură, talent care îl va transmite și fiului său, Constantin (“Toto”). Mama etnomuzicolgului, născută Maria Lahovary (sora lui Alexandru Lahovary, ministrul Afacerilor Externe) a fost o femeie sensibilă, cu veleități muzicale.

Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

Începând cu anul 1928, Constantin Brăiloiu a creat Arhiva de Folklore a Societății Compozitorilor Români, Bucuresti (Arhiva C. Brăiloiu), culegând muzica din diferite zone ale țării, alături de sociologul Dimitrie Gusti. În 1931, a publicat articolul “Schița a unei metode pentru folklorul muzical“, text fundamental pentru etnomuzicologie.
În 1943, Brăiloiu a fost numit consilier cultural în cadrul Ambasadei Române de la Berna. Anticipând situaţia politică din ţară, el va rămâne în Elveţia, unde îşi va continua cercetările, şi nu se va mai întoarce niciodată în ţară

Constantin Brailoiu

Constantin Brailoiu

La Geneva, din 1944 a creat o altă arhivă de folclor, Arhiva Internațională de Folclor, proiect pentru Muzeul de Etnografie (Musée d’ethnographie de Genève). A condus până la moartea sa, în 1958, Les Archives Internationales de musique populaire (AIMP), unde a colectat muzică din întreaga lume. În 1948 a devenit maître de conférence (profesor asistent) la Centre national de la recherche scientifique din Paris.

Între 1951 și 1958 a lansat 40 volume (discuri de vinil) în seria Collection universelle de musique populaire enregistrée (Universal collection of recorded popular music), înregistrate la gramofon. Institutul de Etnografie și Folclor (IEF) din București, fondat în anul 1949, ca institut de cercetări etnologice, poartă și în prezent numele său.
sursa: Wikipedia

Sep 022014
 

Florea Basaru Cioaca
Florea Cioaca

(n. 15 ianuarie 1915, Segarcea, jud.Dolj – d. 1979, Bucuresti) – 64 ani
Instrument: vioara
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Victor Predescu, Ioan Limbă Neagră, Ilie Cimpuloi, Marin Neacşu, Marin Chisăr

Articole legate de Florea Cioaca
Stilul unic de interpretare al lui Florea Cioaca

Florea Cioaca s-a născut la 15 ianuarie 1916 în comuna Segarcea, jud. Dolj, părinții săi fiind din comuna Izvoarele-Rudari. Din 1923 începe să cânte la vioară, curând fiind solicitat la nunți și petreceri, inițial pe plan local și mai târziu în împrejurimi. 

În 1934 se stabilește în comuna Bârca (Dolj). Aflat la a doua căsătorie, aici va cânta în taraful lui Ioan „Limbă” Neagră , socrul său, din această perioadă începând să cânte și la marginea Craiovei. După aceea virtuozitatea sa a crescut din ce în ce mai mult.

Din cele două căsătorii pe care le-a avut i s-au născut copiii Dinu, Gheorghe, Marin Gogu și Mimi Cioacă, toți cei patru băieți devenind, la rândul lor, lăutari.

În 1949, în vederea formării orchestrei noului ansamblu „Ciocârlia”, care tocmai se înființa, dirijorul Victor Predescu, îl cheamă pe acesta la București, împreună cu un alt lăutar al Craiovei – fluierașul Marin Chisăr, originar din Goicea (la recomandarea lui Florea Cioacă).

În 1953 înregistrează primele sale piese la radio, iar în 1955 primul său disc de gramofon la Electrecord. Până în anii ’60 devine consacrat în memoria publicului larg prin câteva concerte mari în Craiova și în București cu orchestre și ansambluri de stat, dar și un concert în 1954 la Paris și unul la Londra.

Florea Nebunul Basaru (Florea Cioaca)

Florea Nebunul Basaru (Florea Cioaca)

Florea Cioacă  moare în 1979 la București, reușind să ridice și să popularizeze folclorul oltenesc atât în țară cât și peste hotare.

Apr 252014
 

Victor Predescu

Victor Predescu
(n. 07 august 1912, Ploiesti- d. 27 decembrie 1984, Bucuresti ) -72 ani
Instrument: vioara, contrabas, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Nicu Stanescu, Jean Moscopol, Florea Cioacă,  Ileana Constantinescu

Victor Predescu  a fost un reputat dirijor și instrumentist român, s-a născut într-o familie de lăutari vestiți în zonă, tatăl său Nicolae Predescu, fiind violonist și șef de orchestră. Sub directa lui îndrumare, fiul a început să învețe vioara de timpuriu, iar mai apoi contrabasul.

Victor Predescu este fratele mai mare a lui Nicușor Predescu.Cum toți marii lăutari din orașul „Aurului Negru” cum era numit Ploiestul s-au specializat la Conservatorul din București, tânărul muzician s-a înscris la clasa profesorului George Enacovici, iar examenul de absolvire a constat în executarea Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră de Henry Wieniawski, acompaniat la pian de Theodor Rogalski.

Format în diverse orchestre de café-concert în București și în stațiunile balneare, Victor Predescua început să-și facă un nume de șef de orchestră. Alăturându-și câteva nume celebre ca naistul Fănică Luca sau cântărețele: Mia Braia și Rodica Bujor, Predescu evoluează ca șef de orchestră la Terasa Cercului Militar din București și la restaurantele „Athenee Palace”, „Dorul Ancuței” și „Terasa Colonadelor”. A cântat și la curtea regală în 1940, împreună cu Jean Moscopol.

În timpul războiului, împreună cu pianistul Mișu Ionescu-Năsoi cântă prin spitalele de răniți, trecând la muzica populară, spre care se îndreaptă, cu pași hotărâți, după război. El participă, astfel, la concertul aniversar închinat împlinirii a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu, în calitate de dirijor al Orchestrei „Barbu Lăutaru”. Împreună cu Nicu Stănescu se afirmă repede în viața artistică a capitalei cu acest ansamblu, apoi în 1950 trece la noul Ansamblu, „Ciocârlia”, cu care pleacă în turneu în Ungaria.

Principala lui preocupare a fost constituirea unui bogat și autentic repertoriu și a unui colectiv de mare valoare artistică. Vechea orchestră „Ciocârlia” s-a mări cu 60 de persoane. Au sosit cei mai bun soliști din țară, precum violoniștii Florea Cioacă și Varga Zoltan, taragotiștii Iosif Milu și Ion Murgu, fluierașul Marin Chisăr, cobzarul Ion Șerban (zis Tarzan), clarinetistul Adolf Guți etc. În paralel, a preluat cu jumătate de normă, conducerea proaspetei Orchestre de muzică populară a Radiofuziunii Române având drept obiectiv înregistrările și concertele în direct.Dacă la „Ciocârlia” a lucrat cu un număr restrâns de soliști, la formația Radio a colaborat cu artiști din întreaga țară, în fruntea cărora se situează înregistrările și discurile cu Maria Tănase.

Foarte puțini știu că orchestra lui Victor Predescu a realizat acompaniamentul la o serie de cântece, de mare popularitate ca „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, „Butelcuța mea”, „Mărie și Mărioară”. Sub bagheta lui s-au realizat discuri importante pentru perioada 1950-1960 cu Fănică Luca („Tudorițo, nene”), Ion Cristoreanu („De la noi de la fereastră”, „Busuioace nu te-ai coace”), Maria Lătărețu („Pasăre galbenă-n cioc”), Felician Fărcașu („Hațegana de la Măgura”), Ioana Radu („M-aș duce și eu la nuntă”), Dan Moisescu („Mierliță, mierliță, pasăre pestriță”), Ion Zlotea („Păsărică de pe lac”) sau Ion Matache („Eu ți-am spus de mii de ori”).

Un merit deosebit îl are în promovarea unor tinere talente cum ar fi Sofia Popa, dar mai ales, Ileana Constantinescu și în realizarea primelor înregistrări pe discuri standard ale celebrei hore„Perinița”.
O etapă de vârf artistic pentru Victor Predescu a coincis cu turneele „Ciocârliei” în Albania, în 1956, cu Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduțu și Ion Cristoreanu iar în 1959 în Iugoslavia, cu Orchestra de Muzică Populară Radio.

Se stinge din viață pe 27 decembrie 1984 în București, la varsta de 72 de ani.

Victor Predescu

Victor Predescu

Orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu

Orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu

Mar 212014
 

Grigoras Dinicu
Grigoras Dinicu
(n. 03 aprilie 1889, Bucuresti – d. 28 martie 1949, Bucuresti) – 60 ani
Instrument: vioara, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Maria Tanase, Ionel Perlea, Carl Flesch, George Enescu

Grigoras Dinicu a fost un violonist si compozitor roman de origine roma, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala.

Maniera sa aparte de a talmaci vechile melodii ale repertoriului lautaresc printr-o sobrietate eliberata de artificiile caracteristice stilului pe care l-a mostenit de la atatea generatii, la ridicat pe acest remarcabil lautar la un nivel artistic superior.

Este cunoscut in toata lumea mai ales pentru compozitia sa din 1906, Hora staccato.Grigoras Dinicu s-a nascut la 3 aprilie 1889 in cartierul „Scaune” al lautarilor bucuresteni, intr-o modesta casa pe strada Sfintilor, si a trait de mic copil in atmosfera muzicii populare
Tatal sau, Ionica Dinu, originar din Pitesti, era un muzicant foarte cunoscut, care cantase in Franta si Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Padureanu, fost lautar al tarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Anghelus Dinicu, celebru naist din acea vreme, si sora a lui Dimitrie Dinicu, care, dupa ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din Bucuresti si profesor la Conservator. Dupa cateva luni de la nasterea lui Grigoras, tatal sau a plecat impreuna cu Anghelus Dinicu, la Expozitia Universala de la Paris, cu ocazia inaugurarii Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocarliei” pe vizitatorii expozitiei.

De mic, Grigoras Dinicu canta in corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai tarziu, alaturi de tanarul Trandafir, fiul cunoscutului lautar Dobrica, a prins gustul muzicii. Primele lectii de vioara le-a luat de la Mos Zamfir, un lautar batran prieten al tatalui sau.La Conservator, unde a studiat vioara şi compoziţia în 1902-1906, a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Sunt anii petrecuţi în căutarea interpretării autentice, prin care elanul sensibilitţtii să fie temperat de ştiinţa muzicii, anii petrecuţi în intimitatea muzicii clasice şi a lăutarilor deopotrivă.Un episod amuzant şi relevant pentru aprecierea de care se bucura junele este următorul: dorind să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă din Targul Moşilor (Obor de astazi), sperând sa nu fie descoprit. Într-o zi, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch în persoană se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îl descoperă, căci îi cunoaşte stilul, şi-l exmatriculează, deşi îi ştie valoarea. Totuşi, Grigoraş nu pierde anul, pentru că e pregătit în particular tot de Carl Flesch!Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvenţă pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat în program o compoziţie proprie, numită Hora Staccato. Astfel a început destinul piesei care i-a adus nemurirea.

Desi dornic sa-si continue studiile de muzica culta, Grigoras Dinicu cu micul salariu primit la Orchestra Simfonica a Ministerului Instructiunii Publice nu-si putea asigura existenta si astfel s-a angajat sef de taraf la restaurantul-gradina de la „Bufet”, unde canta in fiecare seara, cucerind asistenta: „Cine asculta vioara lui Grigoras aude si vede in acelasi timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuta. Timp de sase luni a cantat in restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzica.

Intre timp, Grigoras Dinicu isi continua studiile la Conservator, aprofundand repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. In 1913 incheie un contract cu restaurantul lui Ionica Enescu, unde va canta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari solisti ai lumii in trecere prin Bucuresti sa-i asculte muzica si sunetul profund al viorii, dupa cum tot aici isi vor da intalnire la sfarsit de saptamana toti marii iubitori de muzica, printre care se numarau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, caGeorge EnescuVictor EftimiuTony Bulandra, I. Al. Bratescu-Voinesti. Programele muzicale prezentate satisfaceau cele mai exigente pretentii, Dinicu interpreta deopotriva atat piese din repertoriul clasic, cat si cel de cafe-concert sau popular.

O data cu izbucnirea primului razboi mondial, Dinicu organizeaza concerte de binefacere si in spitalele pentru raniti sau bolnavi de tifus exantematic. Dupa razboi isi alcatuieste propriul ansamblu, impreuna cu tambalagiul Budisteanu, un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoras Dinicu si epoca in care arta lui primeste recunoastere internationala. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentandu-l lui Lácz Laczi, cel mai renumit lautar al Ungariei, supranumit „printul lautarilor”. Se spune ca, dupa ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor.

Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu in perioada celui de al doilea Razboi Mondial

Anii de dupa primul razboi conduc la consacrarea mondiala a lui Grigoras Dinicu, cand acesta primeste un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firma luminoasa pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunta melodiile ce urmau sa fie prezentate publicului englez.

De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, in vestitul Empire, se va intalni cu George Enescu, iar peste cateva zile cu Fritz Kreisler, ale carui compozitii pentru vioara figurau in repertoriul sau.

Urmeaza lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocarlia” fascineaza un public cosmopolit. Aici se intalneste cu vestitul muzician si violonist Jascha Heifetz, care ii cere permisiunea sa transcrie „Hora staccato” ca piesa de concert, pe care o va executa pentru prima data in aceasta forma cu mult succes intr-un concert dat la Viena in 1932. De atunci, „Hora staccato” figureaza in programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Intors in tara, executa in 1932 impreuna cu orchestra filarmonica din Bucuresti partea solistica din Concertul in mi minor pentru vioara si orchestra de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continua sa cante si in restaurantul „Continental” din Bucuresti, avand un repertoriu variat, alaturi de muzica populara, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvoák etc. La sarbatorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, in anul 1935, Dinicu urca din nou pe podiumul Ateneului Roman, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpreteaza ca solist Concertul in sol minor de Max Bruch si, impreuna cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert in re minor de Johann Sebastian Bach. in februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul in re minor pentru vioara si orchestra de Henry Wieniawski.

In anul 1937, Grigoras Dinicu este invitat sa cante in cadrul Expozitiei Internationale de la Paris unde, seara de seara, miile de vizitatori au ascultat taraful de lautari din Romania.
Intors la Bucuresti, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentisti sub conducerea dirijorului George Cocea. in 1939, aceasta formatie il sarbatoreste pe Grigoras Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul implinirii varstei de 50 de ani. Cu aceasta ocazie, violonistul a interpretat Concertul in mi major de Johann Sebastian Bach si pe cel in re major de Ludwig van Beethoven.

La Expozitia Mondiala din New York, in 1939, taraful lui Dinicu este insotit de Maria Tanase. Vreme de patru luni canta impreuna la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alti ascultatori din lumea artistica americana – ovatiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin in tara o data cu declansarea celui de Al doilea razboi mondial in luna septembrie a aceluiasi an.
Se angajeaza la restaurantul „Modern” din Sarindar, unde il asculta cu regularitate Ionel Perlea si, uneori, George Enescu. in timpul unui turneu din 1943 la Ankara si Istanbul, sufera un accident vascular cerebral, in urma caruia miscarile cu mana stanga devin dificile. Totusi, Grigoras Dinicu nu renunta la „Hora octava”, „Hora lautarilor”, „Hora boiereasca”, „Hora de la Chitorani”, etc. in 1946, vine sa-l revada Yehudi Menuhin, pentru care interpreteaza pentru ultima data “Ciocarlia”.

In 1947, artistul simte o durere din ce in ce mai intensa la gat. Se pune diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabila interventie chirurgicala. Dupa o a doua operatie, Grigoras Dinicu moare la 28 martie 1949, ora 10 dimineaţa, in Bucuresti. A fost inhumat la Cimitirul „Patrunjel” (azi „Reinvierea”), foarte aproape de lautari ca Sava Padureanu, Cristache Ciolac, Costica Pompieru. La inmormantare, Orchestra „Barbu Lautaru” condusa de Ionel Budisteanu a cantat „Hora staccato”. Marele Ionel Perlea a încercat să interpreteze  Zigeunerweise de Sarasante lângă mormânt, cum îi ceruse răposatul pe patul de moarte fiicei lui, dar n-a putut din cauza mulţimii sufocante.

Pentru Grigoras Dinicu nu a existat hotar intre muzica clasica si cea populara, el a salvat-o pe cea populara din carciuma periferica, din atmosfera de restaurant, unde a incercat protipendada sa o condamne si a impus-o pe scena Ateneului. Acesta ramane principalul merit al lui Grigoras Dinicu care i-a asigurat un loc de frunte in muzica romaneasca.

Grigoras Dinicu

Orchestra Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu

Orchestra Grigoras Dinicu