Cele două arhive, deosebit de valoroase, iniţiate de Constantin Brăiloiu şi George Breazul – Arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români şi Arhiva fonogramică a Ministerului Cultelor şi Artelor, au constituit temelia Institutului de Folclor.
Societatea Academică, din 1879 devenită Academia Română, a acordat o deosebită atenţie folclorului. Astfel, între 1881 şi 1931, a publicat 85 de lucrări despre folclor, cuprinse în seria “Din viaţa poporului român”, bază documentară din arhivele de folclor academice. În 1927, pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor, sub conducerea prof. George Breazul a luat fiinţă Arhiva Fonogramică. Un an mai târziu, în cadrul Societăţii Compozitorilor Români, Constantin Brăiloiu a creat Arhiva de folclor. De asemenea, în 1929, la Cluj-Napoca, a fost fondată Arhiva de folclor a Academiei Române, condusă de prof. I. Muşlea. Iniţiativa înfiinţării unui institut pentru studiul folclorului i-a aparţinut însă lui Constantin Brăiloiu.
Constanin Brailoiu
Înainte de plecarea sa din ţară, Brăiloiu realizase toate demersurile creării unui astfel de aşezământ “de stat, autonom, cu mijloace de lucru sporite şi având drept scop culegerea şi cercetarea muzicii (şi implicit a ritualurilor) populare româneşti”, după cum se arată în memoriul înaintat ministrului de la acea vreme. Memoriul a fost semnat de preşedintele Societăţii Compozitorilor Români, George Enescu, şi de vicepreşedintele acesteia, Constantin Brăiloiu. “A fost realizat chiar un proiect de lege al cărui articol prevedea: «Să se înfiinţeze un Institut de Folclor Muzical, având drept scop cercetarea muzicii populare româneşti şi conservarea ei prin mijloacele reproducerii sonore, precum şi studiul manifestărilor populare legate de muzică»”, precizează dr. Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu”, şi continuă: “La iniţiativa celor două personalităţi, fiecare cu propriul rol în acest segment al istoriei noastre culturale, este vorba de George Breazul şi de Constantin Brăiloiu, s-au fondat cele două arhive. Arhiva SCR este însă cea mai importantă, în care s-au dezvoltat metode de culegere, sistematizare, indexare, de transcriere. Aici a existat programul de culegeri reprezentative pentru toate arealele culturale ale României şi pentru culegerile din spaţiile locuite de români în afara României. Aici au fost creionate şi au existat şi tentative de punere în practică a programelor de cercetare pentru cultură tradiţională.
Personalităţi proeminente s-au format în cadrul acestei forme instituţionale. Majoritatea foştilor studenţi ai lui Breazul şi Brăiloiu au devenit specialişti, precum şi fondatori ai Institutului de Folclor în 1949. Cei doi şi studenţii din echipele lor au participat la activităţile sociologice de la Bucureşti, majoritatea au lucrat în echipele coordonate de Dimitrie Gusti. De aceea, metodologia şi sistemele sunt foarte riguroase. În afara faptului că specialiştii colaborau, reuşeau să-şi perfecţioneze metoda prin schimb de informaţii şi de viziune. Aceste materiale au fost depuse în cele două arhive.
C. Brailoiu si Maria Arbagic
Mai numeros a fost materialul din arhiva SCR. Brăiloiu obţinuse numeroase aprobări pentru înfiinţarea Institutului de Muzicologie, numai că el a plecat la post, la Berna, evenimentele au fost apoi cele pe care le cunoaştem, iar această idee n-a mai fost pusă în practică. Atunci, unul dintre asistenţii lui Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, în 1949, prin decretul din 5-6 aprilie, a devenit directorul primului Institut de Folclor gândit după aceste principii ale reprezentării fenomenului culturii tradiţionale în toate formele lui de exprimare. Între colaboratori, majoritatea erau foşti studenţi ai lui Constantin Brăiloiu sau participanţi la campaniile studenţeşti, care deveniseră cercetători, folclorişti literaţi, precum şi un nucleu pentru studiul etnocoreologiei”.
Baza institutului au reprezentat-o cele două arhive amintite, care erau bine organizate, cu metodologii stricte de indexare şi inventariere. “Iniţial, Institutul de Folclor a însemnat arhiva de folclor, completează doamna Sabina Ispas. În primii ani ai Institutului s-au făcut monografii folclorice după modelul şcolii sociologice. Din 1953 s-a trecut la utilizarea magnetofonului, un salt din toate punctele de vedere, şi ca rigoare, şi ca posibilitate de recitire a textului, şi ca posibilitate de acoperire a suprafeţei, era mult mai greu de cules cu fonograful, cu cilindrul de fonograf care este foarte sensibil şi nu poate fi supus unor ascultări repetate. La data la care iniţiase Brăiloiu constituirea Institutului de Muzicologie, România avea 40.000 de cilindri de fonograf, unul dintre cele mai mari fonduri din Europa. A venit cutremurul din 1941 şi foarte mulţi dintre ai au avut de suferit. Astăzi, în patrimoniul nostru se află 14.000 de cilindri, tot unul dintre cele mai mari fonduri din Europa. Atât de importantă a fost considerată această arhivă sonoră, încât în perioada războiului a fost în refugiu. Era, pe bună dreptate, considerată tezaur. A fost luată din Capitală, să nu fie distrusă, şi transportată în căruţe cu fân ca să nu se spargă. O întreagă tehnică de mişcare a acestor surse sonore excepţionale.”
Iată ce se spunea referitor la acest episod în dosarul 283/1950 aflat în Arhivele Naţionale, document semnat pentru conformitate de folcloristul Tiberiu Alexandru: “În timpul bombardamentelor, Arhiva a fost evacuată în şase localităţi din ţară. După plecarea din ţară a profesorului Brăiloiu, cu conducerea Arhivei a fost însărcinat Tiberiu Alexandru. După 23 august 1944, Arhiva a fost adusă la Bucureşti şi instalată în vechiul sediu din Str. Lipscani (…). Conducerea a fost încredinţată lui H. Brauner, pe atunci consilier tehnic la Fundaţia «Regele Mihai I». (…) Arhiva a fost întreţinută de fundaţie. După înlăturarea monarhiei, Arhiva a rămas un timp într-o situaţie nelămurită. (…) Din aprilie 1949, Arhiva de Folclor a devenit Institutul de Folclor“.
Institutul a avut mai multe sedii, împreună cu Arhiva. “Iniţial, institutul era Arhiva, apoi, Arhiva a devenit din ce în ce mai bogată. Adevărul este că în afara acestui fond excepţional care aparţine perioadei interbelice, patrimoniul este îmbogăţit cu metodă perfecţionată, iar piesele de cea mai mare valoare au fost înregistrate după 1949, după înfiinţarea Institutului. Perioada 1950-1974-1975 a fost perioadă de aur, în care s-au înregistrat piese de valoare insestimabilă, pe benzi de magnetofon”, completează doamna Ispas.
Familiile Bartok și Constantin Brăiloiu în grădica locuinței din Budapesta a compozitorului, 1937
În 1957, Institutul de Folclor a obţinut un sediu adecvat, Casa Tache Ionescu, imobil vândut statului român de cea de-a doua soţie a politicianului. “Au fost amenajate depozite pentru toate tipurile de suporturi pe care le avea Arhiva, cilindri de ceară, matriţe, discuri vechi, de mai multe feluri, clişee pe sticlă, benzi de magnetofon. Alături de aceste fonduri există peliculă cinematografică, de 16 mm, cartoteci, volumele manuscrise. S-au amenajat aceste depozite, dar şi un studio de înregistrare, în care sunetul este curat, nepervertit. S-a amenajat una dintre cele mai mari biblioteci din ţară, unde avem fondul Brăiloiu, cu ştampila pe care el o aplica pe fiecare carte, la care s-a adăugat literatură de specialitate, de-a lungul timpului, până astăzi”, adaugă dr. Sabina Ispas.
Imobilul care găzduieşte Institutul de Etnografie şi Folclor care astăzi poartă numele personalităţii marcante care a făcut toate demersurile creării acestui aşezământ, Constantin Brăiloiu, are o istorie aparte. Construită de arhitectul Louis Blanc, este o casă emblematică a Bucureştiului. A fost devastată în timpul primului război mondial de germani, care ocupaseră Capitala. “Tache Ionescu, în timpul războiului, n-a pledat pentru alianţă cu germanii. Atunci casa i-a fost devastată. A fost reabilitată mai târziu. A existat o restaurare făcută foarte temeinic, în 1969. În ’77 n-a avut de suferit în urma cutremurului, au fost doar tencuieli căzute şi s-a făcut un fel de curăţire a interiorului. A mai fost sediul Consiliului Legislativ. După naţionalizare a fost aici foarte puţină vreme Editura Tineretului”, încheie doamna Sabina Ispas.
sursa: Jurnalul National