Aug 172015
 

Brăiloiu, Constantin (1931): Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români: Schița a unei Metode de folklore Muzical. În: Boabe de Grâu, Jg. 2, Nr. 4.

Brăiloiu, Constantin (1946): Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva.

Brăiloiu, Constantin (1960): Vie musicale d’un village: recherches sur le répertoire de Dragus (Roumanie) 1929-1932. -Paris: Institut universitaire roumain Charles Ier. – 164 p.

Brăiloiu, Constantin (1967): Opere 1. București: Editura muzicală a uniunii compozitorilor din republica socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1973): Problèmes d’ethnomusicologie [Textes réunis et préfacés par Gilbert Rouget]. Geneva: Minkoff Reprint, 466 p.

Brăiloiu, Constantin (1979): Opere 4. București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1981): Opere 5. București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1984a): Aksak rhythm. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 133–167.

Brăiloiu, Constantin (1984b): Children’s rhythms. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 206–238.

Brăiloiu, Constantin (1984c): Concerning a Russian melody. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 239–290.

Brăiloiu, Constantin (1984d): Concerning the yodel. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 110–112.

Brăiloiu, Constantin (1984e): Former life. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 125–131.

Brăiloiu, Constantin (1984f): Musical folklore. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 1–58.

Brăiloiu, Constantin (1984g): Musicology and ethnomusicology today. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 86–101.

Brăiloiu, Constantin (1984h): On a Romanian ballad. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 113–119.

Brăiloiu, Constantin (1984i): Outline of a method of musical folklore. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 59–85.

Brăiloiu, Constantin (1984j): Reflections on collective musical creation. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 102–110.

Brăiloiu, Constantin (1984k): Songs ‘To the dead’ from Gorj. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 291–296.

Brăiloiu, Constantin (1984l): The syllabic giusto. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 168–205.

Brăiloiu, Constantin (1984m): The widening of musical sensibility. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 120–124.

Brăiloiu, Constantin (1998): Opere 6. Prima Parte. Introducere, clasificare, note de Emilia Comișel. Unter Mitarbeit von Emilia Comișel. București: Editura Muzicală.

Brăiloiu, Constantin (1998-99): Schiță a unei metode de folklore muzical (facsimil). În: Anuar Institutului De Etnografie și Folclor “Constantin Brăiloiu”, Jg. 9-10, p. 11–25.
sursa:Wikipedia

Jun 192015
 

Jurnalul Naţional reconstituie ultima zi a Mariei Lătăreţu, în seria “Ultimele 24 de ore”. În urzeala evenimentelor din ziua morţii este întreţesută biografia incredibilă a acestei mari cântăreţe a românilor.

Miercuri, 27 septembrie 1972
Laura Lavric: Spre dimineaţă, dau nas în nas cu ea. Ieşea de la baie. Şi, săraca, era legată la cap cu o cârpă. Zice: “Mă, mamă, n-am dormit deloc toată noaptea. Mă doare capul de înnebunesc”.
Laura Lavric o roagă încă o dată să meargă la spital, aflat chiar peste drum. Doctorii ar fi chiar încântaţi să o îngrijească pe Maria Lătăreţu, cea mai cunoscută şi mai îndrăgită cântăreaţă de muzică populară din România, ar fi chiar o onoare pentru ei. Însă Maria Lătăreţu refuză iar. Spune că, oricât de rău i-ar fi, mai rezistă până la sfârşitul săptămânii, când se va întoarce o fugă la Bucureşti să-i facă pomenirea de un an soţului său. Şi atunci îşi va căuta de sănătate.

Maria Lataretu

Maria Lataretu

Ioana Lătăreţu: “Dacă era acasă, noi ştiam ce să îi facem. Pentru că dânsa, pe fond de oboseală, făcea puseurile astea de tensiune. Şi avea dânsa doctorul familiei, care stătea alături de noi, şi ăsta ştia ce să îi facă: venea cu o seringă mare, îi scotea 250 de mililitri de sânge, îi dădea calmante, o liniştea, o culca şi gata”.

Până la amiază, Maria Lătăreţu bea doar un ceai. Îşi dă pasienţe, nu iese din casă. Le povesteşte tinerilor Laura şi Mitică viaţa ei. Îi dau lacrimile când pomeneşte de Măriuţa, fetiţa ucisă de un câine turbat. Cei doi, admiratori ai marii artiste, sunt uimiţi să afle câtă suferinţă e stăvilită în spatele veşnicului ei zâmbet.
Nu se mai face repetiţie. Orchestra şi cei patru solişti: Maria Lătăreţu, Laura Lavric, Ion Luican şi Ionel Schipoancă pleacă din Botoşani spre Româneşti, la primul spectacol, urmând ca după aceea să cânte în localitatea vecină, Ştefăneşti.

Ionel Schipoancă: “Am plecat pe la două, trei. Că ne duceam mai înainte, să ne vadă lumea că am ajuns. Până puneam instalaţia, până ne schimbam de spectacol, ne aşezam pe scenă, trecea timpul. Noi aşa ajungeam, cam cu o oră înainte de spectacol. Le ziceam la copii: măi, vrei să intri la spectacol? Du-te şi anunţă până în capătul satului că au venit artiştii. Dar lasă căciula aici. Şi când vii, îţi dau căciula înapoi şi te bag în sală fără bilet. Aşa făceam”.

Maria Lataretu

Maria Lataretu

Autobuzul Filarmonicii, o rablă care speria lumea cu huruitul când trece prin sate, are nevoie de o oră să străbată cei 54 de kilometri pe un drum pietruit, numai gropi, până în comuna Româneşti, în nordul judeţului, la graniţa pe Prut cu Basarabia.

Maria Lătăreţu stă singură pe două locuri, pe a doua banchetă din spatele şoferului. E faţă în faţă cu Ion Luican şi cu Ionel Schipoancă, iar în spatele ei stau Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei. Suferă în continuare. Stă cu capul lipit de parbriz. Spune că îi face bine hurducatul autobuzului, îi mai trece durerea din tâmple. Îl roagă pe şofer să-i caute nişte lipitori pe malul Prutului, când vor ajunge în Româneşti. Vrea să şi le pună pe cap, să-i sugă sânge, şi astfel se va simţi mai bine. Este o metodă pe care o utilizează şi acasă, în Bucureşti, unde are mereu la îndemână, în frigider, o sticlă de lapte plină cu lipitori. “Vai, doamnă, mor dacă vă văd cu râmele alea pe faţă”, îi spune Laura Lavric. Ion Luican o tachinează pe Maria Lătăreţu, face glume licenţioase, şi cei din autobuz râd, râde şi ea. Autobuzul ajunge în Româneşti în jurul orei 16:00.

Ioana Lătăreţu şi Dorin Brozbă, coautorii cărţii “Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche“, notează la pagina 76:
“Miercuri, 27 septembrie 1972, în comuna Româneşti era mare fierbere. După-amiază, de la ora 16:00, pe scena Căminului Cultural urma să cânte însăşi Maria Lătăreţu, celebra privighetoare a cântecului românesc, pe care mulţi o văzuseră doar la televizor sau o ascultaseră la radio sau de pe discurile ELECTRECORD. Cererea de bilete a fost atât de mare, încât forurile caminului cultural au transformat spectacolul de fapt… în două spectacole: unul de la ora 16:00, iar celălalt de la ora 18:00″.

Dumitru Amarghioalei: “Nici n-a fost vorba de două spectacole la Româneşti. Păi noi aveam contract clar, program bătut în cuie. Aveam întâi spectacol la Româneşti, de la 5 la 7, pe urmă aveam al doilea spectacol, de la 8, în Ştefăneşti”.

Maria Lătăreţu coboară prima din autobuz. O întâmpină Victoria Lascarache, directoarea Căminului Cultural. Victoria Lascarache trăieşte. E o bătrână distinsă şi elegantă, pe care sătenii o salută cu respect.

Victoria Lascarache: “I-am luat geamantanul şi am condus-o în culise, în spatele Căminului Cultural. Era obosită, i s-a părut că mergem prea mult cât am ocolit căminul. I-am zis că nişte profesori ar dori autografe, dar a zis că e foarte obosită şi vrea să se odihnească. Am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva şi a zis că nu, o să-mi spună dacă are nevoie. Şi atunci am lăsat-o singură şi am început să primesc oamenii în sală. Am vorbit cu Luican şi mi-a spus că ea s-a simţit foarte rău la Botoşani şi el i-a zis: Marie, nu mai veni şi tu la Româneşti, cântăm numai noi, dar ea a zis că nu, că e cap de afiş şi nu se poate să nu vină…”

Căminul Cultural şi Primăria sunt în aceeaşi clădire. Culisele sunt, de fapt, două camere de oaspeţi ale Primăriei. Din scenă se ajunge într-o săliţă, iar de acolo, în cele două cămăruţe. Într-o cămăruţă sunt un pat, din cele ca de spital, şi o masă. Maria Lătăreţu este lăsată singură în această cămăruţă, ca să se schimbe în costumul de scenă şi să se odihnească, iar ceilalţi trei solişti folosesc împreună camera alăturată. Maria Lătăreţu nu mai iese ca de obicei să stea de vorbă cu sătenii. Era cunoscută până în ultimul cătun unde exista un radio, un televizor sau un patefon ori un pick-up. Rămâne în culisă, întinsă pe pat, până când orchestra se aşază în scenă şi se aud instrumentele la acordaj.

Dumitru Amarghioalei: “Ea ne-a chemat înainte de spectacol. A venit pe scenă la noi, că noi ne aranjam pupitrul, scaunele şi, spre surprinderea noastră, ne-a rugat să dăm toate tonalităţile cu un ton mai jos. Dacă, de exemplu, ea cânta în Fa major, să dăm în Mi major. Că n-o ajuta vocea. Nici atunci nu ne-am gândit că e ceva grav şi cum se va termina, tragic, acel spectacol”.

La ora 17:00 începe spectacolul. Trebuie să dureze cam o oră şi jumătate, o oră şi trei sferturi. Fiecare solist cântă cinci-şase melodii, plus un solist instrumentist din orchestră. Ca şi cu o zi înainte, la Corni, Laura Lavric deschide spectacolul. Urmează Ionel Schipoancă, apoi Maria Lătăreţu, iar Ion Luican încheie. “Cântam aşa: fată-băiat, fată-băiat”, precizează Ionel Schipoancă.

Aici a murit Maria Lătăreţu. A murit pe scenă, cântând. Asta spune, în cuvinte mai scorţoase, placa de marmură de pe Căminul Cultural din comuna Româneşti – Botoşani. “Pe scena din această instituţie, în plin spectacol artistic, s-a sfârşit din viaţă, la 27 sept. 1972, în etate de 61 de ani, MARIA LĂTĂREŢU, privighetoarea nepereche a cântecului popular românesc“.

Dar n-a fost aşa.
Gheorghe Huţanu, primar, Româneşti: “Unii spun că a murit pe scenă, alţii că a murit în camera de oaspeţi, după spectacol. Nu ştii pe cine să mai crezi. Pe placa de marmură scrie că a murit pe scenă, fiindcă aşa a vrut să scrie nora ei, Ioana Lătăreţu. Şi toată lumea de aici spune că a murit pe scenă. Şi dacă n-a murit pe scenă, ce te mai pui pentru câţiva metri distanţă? Nu contează”.

Gheorghe Huţanu se gândeşte să aşeze şi o statuie în faţa Căminului Cultural, pe banii săi. Are de unde, că el cu familia sa stăpânesc toată comuna. Cam acolo să fie, cu faţa spre Prut. Şi înaltă: s-o vadă toţi care trec pe stradă. În felul acesta ar întări legenda care face renumele comunei. Altfel, zice primarul, numai cu poetul Titus Chiriac, mort de băutură, şi care nici n-a lăsat o operă scrisă, ce identitate culturală să aibă Româneştiul? Bine-ar fi să fie o statuie reuşită, nu un kitsch, ca bustul penibil din curtea casei memoriale din Bălceşti, Gorj.

Au fost sute de localnici la acel ultim spectacol, mulţi mai trăiesc şi azi şi toţi se jură că au văzut-o pe Maria Lătăreţu căzând pe scenă, aşa cum stă scris şi în marmură. Oamenii de acolo par să aibă nevoie de această legendă. A fost un eveniment unic al comunei, dar şi al vieţii lor. Mulţi care n-ar şti să spună ce au făcut în viaţă, se legitimează cu acel moment: “Am fost acolo. Maria Lătăreţu a murit în faţa mea”. Spun că au fost la spectacol şi cei care n-au fost. Şi cei cărora atunci abia le dădeau dinţii. Ba chiar şi unii care nici nu erau născuţi.

Maria Ciornea, secretara Primăriei, declară în cartea “Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche” şi susţine şi azi:
Maria Lătăreţu încheia spectacolul cu ultima dumisale creaţie, «Vă las cântecele mele». Când totul părea că decurge normal, dintr-odată dânsa a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit instantaneu pe scenă”.

Ioana Lătăreţu: “Iniţial a fost organizat un singur spectacol. Dar fiind cerere mare, s-a mai programat unul. A cântat la primul spectacol, a cântat la al doilea… la al şaptelea bis a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit pe scenă. A fost luată pe braţe de colegi, unul dintre ei fiind marele, regretatul şi neuitatul Ion Luican“.

Victoria Lascărache: “A început primul spectacolul cu «Vă las cântecele mele». Al doilea spectacol nu s-a mai ţinut. Şi de la primul cântec a scos un ţipăt de durere. Tare de tot a ţipat… îîîuuuu…. După care probabil că a căzut. Sau au prins-o muzicanţii. S-a tras cortina şi nu s-a mai văzut”.

Maria Lătăreţu cântă după Laura Lavric şi după Ionel Schipoancă. Ca de fiecare dată, înainte de a intra în scenă, spune o rugăciune, îşi face cruce şi bate mătănii. Ea nu doar cântă pentru 240 de lei pe un spectacol, conform contractului, ea îndeplineşte un ritual sacru: cântă. Şi de această dată, fără nici un efort vizibil, cântă perfect, cu un ton mai jos, toate cele cinci sau şase cântece. Încheie cu “Vă las cântecele mele”. E ultima ei creaţie. Ultimul cântec. Se înclină, mulţumeşte publicului, iese din scenă în apluze şi se duce în culisa ei. Imediat, intră Ion Luican, fără să se tragă cortina între cei doi. Luican îşi începe recitalul cu “M-a făcut mama oltean”. Este una dintre primele creaţii ale Mariei Lătăreţu. A imprimat-o în 1937 pe cilindru de ceară la arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, sub îndrumarea etnomuzicologului Constantin Brăiloiu.

Dumitru Amarghioalei: “A decurs foarte frumos recitalul ei, foarte frumos. Nu a scos nici un ţipăt în timpul spectacolului. Eu eram acolo, pe scenă, la doi paşi. Am văzut totul. Doamna Maria a cântat şi a ieşit pe picioarele ei din scenă. N-a mai fost nici un bis. A ieşit şi a intrat Luican”.

Ionel Schipoancă: “N-a murit pe scenă. A murit în culise. Luican a continuat să cânte, el nici nu a ştiut că a murit”.

Laura Lavric: “Eu cântasem, cântase Schipoancă, cântase şi doamna Maria… A ieşit şi i-am spus: «Doamna Maria, dar ce mult aţi cântat! Da, zice, că am simţit, mă, mamă, că moldovenii ăştia aşa tare mă iubesc şi mă doresc, am cântat…» Zic: «Doamna Maria, nu ne dezbrăcăm. Rămânem în costumele naţionale, ne luăm numai hainele pe noi şi mergem la al doilea spectacol, că distanţa nu-i mare». Zice «da» şi se duce în cameră la ea”.

Ionel Schipoancă stă după cortină şi îl ascultă pe maestrul Ion Luican cântând “De-aş mai avea acuma vreo douăzeci de ani“. Laura Lavric stă în culisa a doua, care comunică direct, fără uşă, cu camera în care se află Maria Lătăreţu. La un moment dat, aceasta intră în camera Laurei Lavric cu o pastilă în mână. Se uită dezorientată în jur. Se priveşte în oglindă. Îi spune Laurei Lavric: “Cred că mi-a plesnit o arteră la cap”. Tânăra interpretă rămâne împietrită de uimire. Maria Lătăreţu plânge. Stă cu pastila în mână şi se priveşte în oglindă. Se apleacă şi îşi ia un pahar cu apă din găleata aflată pe masă. Bea pastila şi, fără nici un cuvânt, se duce înapoi în camera ei.

Laura Lavric: “S-a dus dincolo, chiar aşa: în costum naţional şi cu pardesiul pe deasupra, şi s-a întins în pat. N-au trecut câteva secunde şi aud un răcnet… cred că cel mai mare răcnet pe care l-am auzit în viaţa mea de la un om”.
Laura Lavric sare până la deschizătura cât uşa dintre cele două camere. O vede pe Maria Lătăreţu întinsă în pat, nemişcată, cu o mână atârnând pe lângă pat. O umbră vânătă îi inundă faţa. “Doamna Maria, doamna Maria!”. Nu răspunde. Nu mai respiră. Maria Lătăreţu nu mai este. A murit cu cântecul pe gură, la câteva minute după ce a cântat ultimul ei cântec, testamentul ei artistic: “Ca mâine mă duc din tine,/ Lume, dragă lume,/ Ştiu că nu vă pare bine,/ Lume, draga mea./ Vă las cântecele mele/ Să vă petreceţi cu ele, /Lume, dragă lume./ Că omu-i ca frunza-n vânt,/ Când cade jos pe pământ./ O plouă şi-o bate vântul,/ Se-amestecă cu pământul,/ O suflă vântul pe toată,/ Parcă n-a fost niciodată“.

Este puţin după ora 18:30. Cea mai plauzibilă oră. Certificatul constatator nu s-a păstrat. I s-a pierdut urma o dată cu desfiinţarea dispensarului comunal.
Speriată, Laura Lavric se duce şi-l cheamă pe Ionel Schipoancă: “Vino, vino, că moare doamna Maria!”.

Ionel Schipoancă: “Numai Laura Lavric era în culise, atât. Şi m-a chemat pe mine, care eram la cheutoarea cortinei, îl ascultam pe Luican. Hai, că moare doamna Maria! Eşti nebună? Acum am vorbit cu ea! Când am ajuns, era moartă. Avea aşa o boabă de sânge în colţul gurii. Am pus mâna pe ea, coană Mario, coană Mario! Nimic!”.

Instrumentiştii observă agitaţia din culise şi încep să se agite şi ei, neînţelegând ce se întâmplă. Văd şi spectatorii că se petrece ceva neobişnuit pe scenă şi încep o vânzoleală care îl face pe Luican să oprească spectacolul. Abia acum se trage cortina.
Laura Lavric strigă după un doctor. Nu e nici un doctor în sală, doar tehnicianul veterinar Neculai Pavlovici. Întâmplător, fost coleg cu Laura Lavric la Şcoala Tehnică veterinară din Rădăuţi. Încearcă să o resusciteze. Îi face respiraţie gură la gură, îi îndoaie şi-i dezdoaie braţele. Zadarnic. Îl regăsim pe Neculai Pavlovici în curtea casei sale din marginea oraşului Botoşani, unde s-a mutat la câţiva ani de la moartea Mariei Lătăreţu.

Neculai Pavlovici: “A cântat Maria Lătăreţu… Parcă o văd cum se ţinea de trepiedul ăla şi se clătina în faţă, în spate… Termină de cântat, vine Ion Luican. N-a căzut pe scenă. A cântat, a plecat pe picioarele ei de pe scenă şi s-a dus în camera de oaspeţi. Dintr-odată, apare Laura Lavric. Cine poate să dea primul ajutor, că Maria Lătăreţu moare! M-am dus eu înăuntru… Ea era pe pat în camera de oaspeţi la Consiliul Popular, cu faţa-n sus… M-am dus la dânsa, am cuprins-o, i-am suflat în gură, i-am apăsat pe piept, i-am făcut respiraţie… mi-aduc aminte că avea nişte mărgele frumoase la gât, aşa… Nu mai ştiu cui i-am spus să se ducă după doctoriţa umană, că era dispensarul oleacă mai jos. Până a venit doctoriţa, până nu ştiu ce, ea s-a răcit, gata a fost. Eu zic că, dacă era un doctor acolo, scăpa!”.

Ioana Lătăreţu: “La un moment dat s-a pus problema dacă a fost o moarte naturală. A fost chemată Miliţia”.

Echipajul de Miliţie de la Botoşani vine târziu, când deja s-a întunecat. Se iau probe din apa din care a băut Maria Lătăreţu. Miliţianul criminalist face fotografii. Două dintre ele apar acum pentru prima oară, în Jurnalul Naţional: Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu şi orchestra cântând sub geam.

Moarte Maria Lataretu

Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu

Următorul spectacol, cel de la Ştefăneşti, este anulat, ca de altfel şi întregul turneu. Artiştii rămân lângă Maria Lătăreţu până pe la patru dimineaţa, când echipajul criminalistic îşi încheie investigaţia. Îi aprind lumânări, îi cântă la geam. Sătenii se adună şi o plâng. Cineva aduce o sticlă cu rachiu de sufletul răposatei.

Joi dimineaţă, trupul Mariei Lătăreţu este mutat cu o căruţă la dispensarul comunal, o sută şi ceva de metri mai la vale. Joi seară, după 24 de ore de la deces, se face autopsia chiar acolo, la dispensar, şi este stabilit oficial motivul morţii, menţionat în certificatul de deces nr. 13 din 28 septembrie 1972: hipertensiune arterială ASC.

Valeria Leonte, 89 de ani: “Eu am fost acolo, la dispensar, şi am spălat-o după autopsie… I-am cumpărat o pereche de ciorapi şi un furou… Al ei era murdar de sânge. Nu-i adevărat că a fost multă lume cu flori. Nu era voie să intre oricine în camera aceea. Nu îndrăznea lumea să intre”.

Ioana Lătăreţu: “De la Româneşti a fost dusă la Botoşani şi depusă la Teatrul «Mihai Eminescu», unde tot oraşul s-a perindat la catafalc şi a depus flori… Vestea că a murit Maria Lătăreţu s-a răspândit fulgerător. În drum spre Bucureşti, în toate localităţile, oamenii ieşeau cu flori înaintea maşinii”.

Gică Bălan, şofer: “Eu am condus maşina cu sicriul Mariei Lătăreţu de la Botoşani la Bucureşti. Am mers noaptea, n-am avut nici o oprire, nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare”.

Ioana Lătăreţu: “A fost şi din cauza oboselii, şi a stresului… Viaţa sa a fost un lung şir de tragedii, iar ultima dintre ele a fost moartea soţului său. Eu o găseam de foarte multe ori plângând… şi repede îşi ştergea lacrimile ca să nu o văd eu. A avut presentimentul morţii… Cu o lună şi ceva înainte de a muri a adus o maramă de la Tismana… Asta e marama de moarte, a zis… Mi-a şi zis: să nu mi-o înfăşori pe cap, să mă strâng cu ea de gât pe lumea cealaltă, să mi-o aşezi în lungul tronului, că aşa zic oltenii la sicriu… Şi să nu-mi pui pantofii de scenă, că ăia mă strâng. Cu exact o lună înainte de a muri, a visat-o pe Sfânta Parascheva. I-a zis în vis că a venit să o ia. Şi mămica s-a rugat: mai lasă-mă o lună măcar, că am nepoţelul mic, trebuie să intre la liceu… Şi Sfânta Parascheva i-a zis: Marie, pentru rugăciunile şi pentru credinţa ta, te mai las o lună. Şi exact după o lună a murit. Uitaţi ce presentimente a putut să aibă!”.
Sursa: Jurnalul National

Jun 182015
 

Toni Iordachece băiat excepţional, ce carac­ter frumos, n-am cuvinte
Eram odată pe stradă, cu câţiva colegi, pe lângă Sala Palatului, şi m-a oprit cineva. «Nu sunteţi Trompetistu’ Vasilescu?». «Da, dom’le, eu sunt». Era Nicolae Botgros, de la Chi­şi­nău, şi zice «Ce mă bucur că vă cunosc. Dar şi mai mult m-aş bucura să-l văd pe Toni Iordache». «Păi, uite-l aicea, lângă mine». Nu-l văzuse, că Toni era mic de înălţime. Ce l-a mai pupat şi l-a lăudat! Toni, când a văzut aşa, a dat fuga până la magazinul Mu­zica, a luat un disc cu el şi i l-a făcut cadou. Atunci, Botgros le-a făcut semn colegilor din autocar, că erau aici în turneu, şi au coborât toţi să ne cunoască.

Îmi aduc aminte de un telefon primit într-o seară, pe la şapte. Era Florin, fratele cel mai mic al lui Toni, un basist foarte bun, cântam cu el pe la nunţi. A murit, l-au omorât unii. Şi zice, «Hai să-ţi dau pe cineva la telefon». «Pe cine, mă?». Pun telefonu’ la ureche şi aud «Ce faci, mă, Năsoi?». Aşa-mi zicea mie Toni, zicea că am nasu’ mare. Când i-am auzit vocea, am în­ceput să plâng, uite, şi acum am lacrimi. Se eli­berase din puş­că­rie, îl închiseseră ăştia doi ani şi ceva, că-l prin­seseră cu valută, şi atunci n-aveai voie să ai niciun dolar. Zice: «Sună-l pe naşi-tu, pe Gheor­ghe Lambru, şi hai să ne vedem noi în seara asta».

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

Ne-am dat întâlnire pe lân­­gă magazinul Uni­rea, care era atunci în cons­trucţie, prin ’75-’76, şi când cobo­râm din tramvai, o vedem pe Paula, pe nevastă-sa, şi pe Toni, care, săracu’, zici că intrase la apă, aşa slăbise. Se îmbolnăvise de diabet de su­părare. Ne-am dus la Hanul lui Manuc, ne-am aşezat la o masă, şi care cum trecea pe acolo se oprea la noi: «Uite-l pe Toni, s-a eliberat». Pe scenă cântau nişte băieţi de la Băbeşti, dar toată lumea era fericită să-l vadă pe Toni, toţi îl iubeau. Toni era cel mai bun dintre cei mai buni. Aveam un dirijor care nu suporta nici cea mai mică indicaţie sau sugestie, care îndrăz­nea să îi zică ceva, îl dădea afară. Ne tot lua pe noi trei, pe Toni, pe Ionică Minune şi pe mine, să facem în­registrări la Electrecord. Şi Toni îi zicea «Maestre, n-ar fi mai bine să facem aici armonia asta?». «Da, Tonişor, sigur că da, bravo, aşa e!». Pe el îl asculta.”

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu Vasilescu

Romica Puceanu stătea pe Dudeşti. Am cu­noscut-o prin ’64-’65, când am fost angajaţi, separat, să cântăm la o nuntă. Am cântat şi la nunta ei, l-a luat pe unu’ Sandu, care era şef de sală la restau­rantu’ Doina, acolo au şi făcut nunta. Da’ ăla era deja însurat, s-au luat şi a durat doar vreun an de zile. Am făcut multe înregistrări cu ea. Când venea cu un cântec nou, ne uitam o dată la el să vedem des­pre ce-i vorba şi-l şi trăgeam, nu mergea la noi cu multe repetiţii, ştia fiecare ce era de făcut. Tanti Ro­mica era o femeie plăcută, care ştia să vorbească cu oamenii şi să se comporte frumos.

Mai venea câte unu’ la mine să angajeze o nuntă şi zicea «Da’ pe Ro­mica n-am putea să o luăm?». «Păi hai să mergem la ea să vorbim». Se mutase la un demisol, două ca­mere, pe la Piaţa Victoriei. Apărea în uşă într-un ca­pot d-ăla frumos. «Ai venit, mamă, Costele?». Ne invita în casă, sora ei făcea cafele, şi în câteva minute se înţelegea cu omu’. Nu avea vicii, îi plăceau cură­ţenia şi eleganţa. Şi îi plăcea foarte mult să glu­mească. Cântam odată cu Bebe de la Petre­chioa­ia, un acordeonist excepţional, care a fost ca fratele meu, şi Ro­mica se apleacă spre mine. «Costele…». «Da, tanti». «Uite, îl vezi pe ăla înaltu’ care tocmai a intrat acu’?». «Da, tan­ti». «E, îl… acaparez în seara asta»”. Dar n-a zis exact aşa. Nu. A zis: «Costele, uite, p-ăla înal­tu’, care a intrat acu’, îl fut în seara asta!». Zău, aşa a zis! Dar un lucru trebuie să se ştie. N-a cântat nicio cântăreaţă aşa frumos ca ea, toţi lăutarii o res­pectau.”

Costel Trompetistu cu Ionica Minune

Costel Trompetistu cu Ionica Minune

“Când l-am văzut prima dată pe Ionică Minune, avea şapte ani. Cântam la nunta lu’ sor-sa, la ţară, la Costeştii de Buzău, şi seara, ea spune «Dragi meseni, cutare, vrea să cânte şi fratele meu cu acor­deonul, să-l ascultaţi şi pe el». Când l-am văzut, vă arăt eu o poză cum arăta atunci, avea aşa, o faţă serioasă, o mutră, că nu râdea deloc. Şi-a legat el curelele la spate cu o ba­tistă, că erau prea mari, şi a-nceput să cânte. Când a în­ceput să cânte, eu m-am spe­riat, vă spun sincer! Pe timpu’ ăla, cel mai bun acordeo­nist era Ilie Udilă, cânta toată ziua la radio. Toate brâ­u­rile alea le-a cân­tat mai bine ca Ilie Udi­lă. La şapte ani! P-ormă, ce credeţi că făcea? Noi, în pe­rioada aia, cân­tam trei-pa­tru nunţi pe săptă­mână, cel puţin, ajun­sesem să cântăm luni, marţi, miercuri… Cântam la Constanţa, îl vedeam şi pe Ionică pe acolo, ajungeam la Craiova, Ionică tot acolo, la Olteniţa, acolo. Mă, ce-i cu copilu’ ăsta de vine şi acolo, şi acolo? L-am chemat: «Mă Ionică, ce-i cu tine p-aicea?». «Păi, nea Costele, am rude aici». «Bine, mă, şi la Constanţa, şi la Olteniţa şi-n toată ţara?» Da’ dă unde, el venea de dragu’ nostru. Lumea auzise de el şi ne ruga «Lăsaţi-l şi p-ăla micu’ să cânte puţin!». Îl puneam să cânte şi ce bine cânta încă de pe atunci!“.

Jun 182015
 

- Primul angajament?

- A venit un coleg de-al meu de şcoală şi mi-a zis: “Uite, soră-mea face un botez. Nu vrei să cânţi şi tu, îţi dăm o arvună? Ia-l şi pe Grigore a lu’ Ciuciu, cu basu’”. Eu mă împrietenisem cu Grigore, că se cam plăcea cu verişoara asta a mea, cu Gina. El venea de pe Iancului, unde erau cei mai buni lăutari, tot neamul lui Ion Voicu, a lu’ Budişteanu. Tata-l lui, Mitică Ciuciu, era un ţambalist extraordinar. Avusese nişte concerte în India şi-i adusese un costum bleu, frumos, ce mândru era de el! Avea profesor la contrabas, des­co­perise cum să cânte fără arcuş, doar cu degetele. Am rămas prieten cu Grigore, e unul dintre puţinii care mai sunt în viaţă. Ne-am dus la botez şi, când am văzut că o să cântăm cu Panaite Armonistu’, am în­ceput să tremur. Ce ştiu eu să cânt cu ăsta? Avea ar­monica de 40 de başi, cu vulturul pe ea, încă dinainte să apară acordeoanele, şi cânta cu ăia mari, cu Hopa Mitică, cu Fane Chioru. Da’ i-a plăcut de mine şi m-a luat cu el pe la rachiuri, pe la petreceri mai mici, pe unde Hopa Mitică nu putea veni, că avea angajamente în altă parte. Aşa a început lumea să ştie de mine.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

- Cum e să cânţi, la 17 ani, cu cei mai buni lău­tari? Vă mai stătea mintea şi la altceva, în afară de muzică?

- Sincer să vă spun, eram în al nouălea cer. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, nici n-aveam cum, aşa prins eram cu meseria asta. Cum să fiu mai bun, cum să vin cu piese noi… La 18 ani, aveam copil, eram însurat, şi m-am dus patru ani la Şcoala Populară de Artă, să învăţ notele. Mai întâi am fost cu o fată şi am făcut un băiat, da’ când eram în armată, am aflat că nu a fost cuminte şi gata, nu m-am mai însurat cu ea. I-am scris lu’ fata asta, nevastă-mea, pe care o cunos­cusem în armată, la Huşi. Eu cântam acolo în fiecare sâmbătă seara, la Casa Armatei, şi fraţii ei, care erau toţi suflători, se rugau de ăştia de la poartă. “Lasă-ne, nene, şi pe noi, că vrem să-l ascultăm p-ăla care cântă ca la Bucureşti”. Aşa ne-am împrietenit şi am cu­noscut-o pe sora lor, da’ nu prea mult, ne-am văzut de două, trei ori. Şi când am ajuns acasă, i-am trimis o scrisoare, m-am dus cu părinţii acolo şi ne-am luat. M-am gândit că ştie cum e în domeniul acesta, e obiş­nuită cu muzicanţi, ştie cum să se poarte şi să aibă grijă de mine, mai ales că eram foarte ocupat. Şi uite că a crescut copiii bine, patru am avut.

Costel Trompetistul

Costel Trompetistul

- Care era atmosfera la nunţi, le plăcea musa­firilor muzica lăutărească?

- Oamenii care făceau nunţi, care veneau să te angajeze, cunoşteau bine muzica lăutărească. Nu-l angajau pe unu’ să vină el cu formaţia lui, cu oricine. Ei luau om cu om, după gustul lor şi după banii pe care-i aveau. Mulţi îi voiau pe cei mai buni la fiecare instrument şi, dacă băteau palma, nu acceptau să vină altul la schimb. Aşa că, atunci când începea să cânte muzica, erau cu toţii atenţi, ştiau să asculte, voiau să vadă pe ce dau banii. Veneau cu maşina şi te luau pe la două după masă, începeai să cânţi până la zece seara. Putea să vină oricine de pe stradă, vecinii, să asculte şi să se simtă bine. Da’ la zece, gata! Venea omu’ cu nunta şi ne spunea: “Daţi marşu’ şi anunţaţi la mi­crofon: «Domne, cine vrea să râmâie la masă, cu cea mai mare plăcere, poftiţi! Care nu, vă rugăm frumos să ne lăsaţi să ne facem treaba»”. Şi dădeam marşu’. E, când se aşeza lumea la masă, trebuia să cânţi de masă, nu ca acum, că vrei să mănânci o friptură şi-ţi urlă maneaua în ureche la boxe. Acolo, la masă, se vedea lăutarul ăla bun şi ăla prost. Dacă ieşea bine la nunta aia, erai angajat şi la altele, aşa stătea treaba. Pe mine m-au apucat oamenii că sunt muzicant serios şi, dacă îmi iau răspunderea pentru nişte lăutari, atunci iese bine. Mă mai şi stresam, ce-i drept, că mai întâr­zia câte unul, dar vorba a fost vorbă. Mai e o rasă de ţi­gani, la care am cântat 20 de ani, nu era nuntă de ar­gintari să se facă fără mine. Ne-am respectat reciproc foarte mult.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

- În străinătate ati cantat?

- Eu am cântat şi acolo muzică lău­tă­rească. Şi în America, şi la Paris, şi în Olanda, unde am fost foarte apreciat. Uite un reportaj din “New York Times”, după con­certul meu acolo. Muzică lăutărească am cântat şi la Opera din Viena, în 1990, la concertul în favoarea României. Făcusem repetiţii cu Johnny Răducanu, la sfârşitul anilor ’80, da’ nu ne-au dat ăştia voie să ple­căm să cântăm afa­ră. Johnny ne ştia, aşa că am mers îm­preună la concertul ăsta mare, cu Placido Domingo, cu Ileana Cotrubaş. Noi trebuia să cântăm două piese, şase minute adică, da’ ne-au lăsat ăştia să plecăm? Uite-aşa băteau din picioare, până la urmă, am cântat 25 de minute! De trei ori ne-au re­che­mat pe scenă, am avut cel mai mare succes. Când am ajuns acasă, în loc să fim lăudaţi, am primit tot felul de critici, că nu cu muzica asta de mahala trebuia să reprezentăm România!

- Şi acum, la 75 de ani, mai cântaţi la trompetă?

- Mai suflu din când în când la clarinet, să-mi mai iau dorul de trompetă. N-am mai cântat de vreo doi ani, sunt într-o lucrare de lungă durată cu dantura şi nu pot să suflu. Dar vreau să termin lucrarea şi să iau să cânt din nou cu trompeta. Şi ştiţi de ce? Pentru că am oameni care mă caută în continuare. Uite, săptă­mâna trecută, m-a sunat un prieten care de meserie e un soi de pictor d-ăsta de firme. Zice: “Hai, mă, pe la mine, vine Fulgerică, vine Marian a lu’ Panseluţa cu clarinetu’, ia şi tu trompeta.” “Mă, nu pot să suflu, cu lucrarea asta”. “Bine, mă, lasă trompeta, vino aşa, să te mai vedem”. Ştiu că n-o să mai pot să ajung la va­loarea de până acum, dar vreau să cânt din nou cu trompeta pentru oamenii ăştia, care m-au iubit şi m-au apreciat.
Sursa: Dormula AS

Jun 182015
 

Costel Vasilescu s-a născut într-o familie în care toţi bărbaţii erau lăutari din zona Râmnicu Sărat. Bunicul Ştefan şi tatăl Virgil s-au mutat cu toată familia în Bucureşti, unde au cântat muzică de fanfară. Tata şi bunicul la trompetă, un unchi la tobe şi unul la clarinet.

Locul de întâlnire al lăutarilor era res­tau­rantul “Strugurel”, de pe Rahova, unde se strân­geau şi cei ce cântau cu instrumentele de coarde, din ta­ra­furi, şi cei cu fanfarele. Cine voia să-i arvunească aici îi găsea, la o cafea, la o bere, şi erau cereri multe, şi din oraş, şi din satele de prin jur, iar nunţile se ţineau lanţ.

Costel Vasilescu

Costel Vasilescu Trompetistu

În cartierul Tei, unde s-a născut Costel Vasilescu, erau două tipuri de ţigani. Bidinarii, care între timp au renunţat la bidinele şi au devenit hăi­nari, pentru că vindeau haine prin talciocuri, şi bol­darii, care se ocupau cu zidăria, iar soţiile lor erau florărese. Lău­tarii intrau la categoria ţigani de vatră.
Fiecăruia dintre membrii familiei Vasilescu i se spunea în car­tier “a lu’ Muzicantu‘”, pentru că Virgil, capul fa­miliei, era chemat să cânte la toate eveni­mentele im­portante, şi la ţigani, şi la români. Pe când Costel avea vreo opt ani, tatăl l-a luat alături de el să bată cu toba, aşa cum îl văzuse pe unchiul său. După un timp, i-a zis: “Mă, nu vrei să pui tu mâna pe fli­gorn, să nu te mai iau cu toba?”. “Şi mi-a dat o trom­petă de acom­paniament, mergeam cu el pe la nunţi. Era un om răbdător, mi-a arătat nişte game, un vals, un tangou, de astea mai uşoare. Eu, să fiu sincer, nu eram prea convins, că îl văzusem pe fratele lu’ tata, ăla cu cla­rinetu’, că se lăsase de cântat şi făcea bani buni ca şo­fer pe maşini de alea mari. Îi mergea bine de tot, îşi cumpărase şi casă.

Iar cu nunţile, se simţea că nu mai e ca înainte. Tata îşi luase şi el serviciu, că nu se mai ajungea doar din cântat la familie cu şase copii. Eu am fost cel mai mare dintre fraţi. Aşa că eu mă gân­deam să mă fac şofer. Da’ uite, că aşa mi-a plăcut trompeta aia cu surdină a lu’ Hopa Mitică, cum se auzea ea în orchestră, aşa drag am prins de ea, că nu m-am mai lăsat. Abia aşteptam să vină duminica să-l aud la «Birjaru’» cum cântă o horă, ceva. O fre­do­nam până acasă şi, cum ajungeam, puneam mâna pe trompetă şi încercam să o cânt. Azi aşa, mâine aşa, până trece pe lângă geamul meu profesorul lu’ veri­şoară-mea, care învăţa să cânte la acordeon.
Ăsta era clarinetist şi cânta cu Hopa Mitică în Ansamblul Sfatului Popular, şi-i zice lu’ mătuşi-mea.
»Auzi, cine-i ăla care cântă cu trom­pe­ta?». «Păi, e ne­potu’ meu, băiatul lu’ fratele lu’ soţu’ meu». «Te rog frumos, trimite-o pe Gina (ve­rişoara mea) să-l aducă să vor­besc ceva cu el». M-am dus. «Tu cânţi, mă băiatule, aşa bine la trompetă?». «Da… adică, vi s-a părut… chiar cânt bine?». «Auzi, mă, fii atent aicişea, îţi fac o pro­punere. Nu vrei să te prezint lu’ Hopa Mitică, să-ţi mai ara­te nişte piese?». «Aoleo, ce bine mi-aţi fa­ce!». Şi mi-a zis să vin peste câteva zile la an­samblu, la zece dimineaţa. Eu m-am dus cu juma de oră înainte, am aşteptat şi, odată-l văd că vine, cu ochelari de soare la ochi şi cu trom­peta în mână, pe Hopa Miti­că. «Bu­nă ziua, nea Mitică, eu sunt băiatu’ ăla care…». M-a che­mat la el acasă, stă­tea pe Sfântu Ion cel Nou, de lângă Piaţa Unirii, şi m-a pus să-i arăt ce ştiu. Am cântat o horă de-a lui. Zice «Păi, cine te-a în­văţat asta?». «Nimeni, v-am auzit eu şi… ». «Bravo! Dar tre­buie să vii, să-ţi mai arăt eu nişte lucruri». «Bre, nea Mitică, da’ cât îmi iei pe oră, să ştim cum fa­cem?». «Du-te, mă, acasă, că nu-ţi iau niciun ban». Mi-a arătat nişte lu­cruri care mi-au prins ex­traordinar de bine şi n-a vrut, domne, să-mi ia niciun ban. Ba, până la urmă, mi-a bote­zat şi o fată!”