Mar 212014
 

Grigoras Dinicu
Grigoras Dinicu
(n. 03 aprilie 1889, Bucuresti – d. 28 martie 1949, Bucuresti) – 60 ani
Instrument: vioara, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Maria Tanase, Ionel Perlea, Carl Flesch, George Enescu

Grigoras Dinicu a fost un violonist si compozitor roman de origine roma, care s-a impus printr-o maniera deosebita de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lautaresc, prin sobrietatea stilului sau individual si prin tehnica instrumentala exceptionala.

Maniera sa aparte de a talmaci vechile melodii ale repertoriului lautaresc printr-o sobrietate eliberata de artificiile caracteristice stilului pe care l-a mostenit de la atatea generatii, la ridicat pe acest remarcabil lautar la un nivel artistic superior.

Este cunoscut in toata lumea mai ales pentru compozitia sa din 1906, Hora staccato.Grigoras Dinicu s-a nascut la 3 aprilie 1889 in cartierul „Scaune” al lautarilor bucuresteni, intr-o modesta casa pe strada Sfintilor, si a trait de mic copil in atmosfera muzicii populare
Tatal sau, Ionica Dinu, originar din Pitesti, era un muzicant foarte cunoscut, care cantase in Franta si Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Padureanu, fost lautar al tarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Anghelus Dinicu, celebru naist din acea vreme, si sora a lui Dimitrie Dinicu, care, dupa ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din Bucuresti si profesor la Conservator. Dupa cateva luni de la nasterea lui Grigoras, tatal sau a plecat impreuna cu Anghelus Dinicu, la Expozitia Universala de la Paris, cu ocazia inaugurarii Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocarliei” pe vizitatorii expozitiei.

De mic, Grigoras Dinicu canta in corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai tarziu, alaturi de tanarul Trandafir, fiul cunoscutului lautar Dobrica, a prins gustul muzicii. Primele lectii de vioara le-a luat de la Mos Zamfir, un lautar batran prieten al tatalui sau.La Conservator, unde a studiat vioara şi compoziţia în 1902-1906, a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Sunt anii petrecuţi în căutarea interpretării autentice, prin care elanul sensibilitţtii să fie temperat de ştiinţa muzicii, anii petrecuţi în intimitatea muzicii clasice şi a lăutarilor deopotrivă.Un episod amuzant şi relevant pentru aprecierea de care se bucura junele este următorul: dorind să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă din Targul Moşilor (Obor de astazi), sperând sa nu fie descoprit. Într-o zi, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch în persoană se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îl descoperă, căci îi cunoaşte stilul, şi-l exmatriculează, deşi îi ştie valoarea. Totuşi, Grigoraş nu pierde anul, pentru că e pregătit în particular tot de Carl Flesch!Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvenţă pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi a strecurat în program o compoziţie proprie, numită Hora Staccato. Astfel a început destinul piesei care i-a adus nemurirea.

Desi dornic sa-si continue studiile de muzica culta, Grigoras Dinicu cu micul salariu primit la Orchestra Simfonica a Ministerului Instructiunii Publice nu-si putea asigura existenta si astfel s-a angajat sef de taraf la restaurantul-gradina de la „Bufet”, unde canta in fiecare seara, cucerind asistenta: „Cine asculta vioara lui Grigoras aude si vede in acelasi timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuta. Timp de sase luni a cantat in restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzica.

Intre timp, Grigoras Dinicu isi continua studiile la Conservator, aprofundand repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. In 1913 incheie un contract cu restaurantul lui Ionica Enescu, unde va canta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari solisti ai lumii in trecere prin Bucuresti sa-i asculte muzica si sunetul profund al viorii, dupa cum tot aici isi vor da intalnire la sfarsit de saptamana toti marii iubitori de muzica, printre care se numarau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, caGeorge EnescuVictor EftimiuTony Bulandra, I. Al. Bratescu-Voinesti. Programele muzicale prezentate satisfaceau cele mai exigente pretentii, Dinicu interpreta deopotriva atat piese din repertoriul clasic, cat si cel de cafe-concert sau popular.

O data cu izbucnirea primului razboi mondial, Dinicu organizeaza concerte de binefacere si in spitalele pentru raniti sau bolnavi de tifus exantematic. Dupa razboi isi alcatuieste propriul ansamblu, impreuna cu tambalagiul Budisteanu, un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoras Dinicu si epoca in care arta lui primeste recunoastere internationala. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentandu-l lui Lácz Laczi, cel mai renumit lautar al Ungariei, supranumit „printul lautarilor”. Se spune ca, dupa ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor.

Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu in perioada celui de al doilea Razboi Mondial

Anii de dupa primul razboi conduc la consacrarea mondiala a lui Grigoras Dinicu, cand acesta primeste un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firma luminoasa pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunta melodiile ce urmau sa fie prezentate publicului englez.

De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, in vestitul Empire, se va intalni cu George Enescu, iar peste cateva zile cu Fritz Kreisler, ale carui compozitii pentru vioara figurau in repertoriul sau.

Urmeaza lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocarlia” fascineaza un public cosmopolit. Aici se intalneste cu vestitul muzician si violonist Jascha Heifetz, care ii cere permisiunea sa transcrie „Hora staccato” ca piesa de concert, pe care o va executa pentru prima data in aceasta forma cu mult succes intr-un concert dat la Viena in 1932. De atunci, „Hora staccato” figureaza in programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Intors in tara, executa in 1932 impreuna cu orchestra filarmonica din Bucuresti partea solistica din Concertul in mi minor pentru vioara si orchestra de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continua sa cante si in restaurantul „Continental” din Bucuresti, avand un repertoriu variat, alaturi de muzica populara, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvoák etc. La sarbatorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, in anul 1935, Dinicu urca din nou pe podiumul Ateneului Roman, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpreteaza ca solist Concertul in sol minor de Max Bruch si, impreuna cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert in re minor de Johann Sebastian Bach. in februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul in re minor pentru vioara si orchestra de Henry Wieniawski.

In anul 1937, Grigoras Dinicu este invitat sa cante in cadrul Expozitiei Internationale de la Paris unde, seara de seara, miile de vizitatori au ascultat taraful de lautari din Romania.
Intors la Bucuresti, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentisti sub conducerea dirijorului George Cocea. in 1939, aceasta formatie il sarbatoreste pe Grigoras Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul implinirii varstei de 50 de ani. Cu aceasta ocazie, violonistul a interpretat Concertul in mi major de Johann Sebastian Bach si pe cel in re major de Ludwig van Beethoven.

La Expozitia Mondiala din New York, in 1939, taraful lui Dinicu este insotit de Maria Tanase. Vreme de patru luni canta impreuna la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alti ascultatori din lumea artistica americana – ovatiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin in tara o data cu declansarea celui de Al doilea razboi mondial in luna septembrie a aceluiasi an.
Se angajeaza la restaurantul „Modern” din Sarindar, unde il asculta cu regularitate Ionel Perlea si, uneori, George Enescu. in timpul unui turneu din 1943 la Ankara si Istanbul, sufera un accident vascular cerebral, in urma caruia miscarile cu mana stanga devin dificile. Totusi, Grigoras Dinicu nu renunta la „Hora octava”, „Hora lautarilor”, „Hora boiereasca”, „Hora de la Chitorani”, etc. in 1946, vine sa-l revada Yehudi Menuhin, pentru care interpreteaza pentru ultima data “Ciocarlia”.

In 1947, artistul simte o durere din ce in ce mai intensa la gat. Se pune diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabila interventie chirurgicala. Dupa o a doua operatie, Grigoras Dinicu moare la 28 martie 1949, ora 10 dimineaţa, in Bucuresti. A fost inhumat la Cimitirul „Patrunjel” (azi „Reinvierea”), foarte aproape de lautari ca Sava Padureanu, Cristache Ciolac, Costica Pompieru. La inmormantare, Orchestra „Barbu Lautaru” condusa de Ionel Budisteanu a cantat „Hora staccato”. Marele Ionel Perlea a încercat să interpreteze  Zigeunerweise de Sarasante lângă mormânt, cum îi ceruse răposatul pe patul de moarte fiicei lui, dar n-a putut din cauza mulţimii sufocante.

Pentru Grigoras Dinicu nu a existat hotar intre muzica clasica si cea populara, el a salvat-o pe cea populara din carciuma periferica, din atmosfera de restaurant, unde a incercat protipendada sa o condamne si a impus-o pe scena Ateneului. Acesta ramane principalul merit al lui Grigoras Dinicu care i-a asigurat un loc de frunte in muzica romaneasca.

Grigoras Dinicu

Orchestra Grigoras Dinicu

Grigoras Dinicu

Orchestra Grigoras Dinicu

Mar 132014
 

Dona Dumitru Siminică a fost un reprezentant de frunte al muzicii tradiționale lăutărești urbane. Bun violonist, are un repertoriu bogat de hore de virtuozitate, dar mai presus de orice, este un excepțional solist vocal, excelând în interpretarea cântecelor lăutărești de jale.
Majoritatea pieselor sale au melodii înrudite, cântând deseori aceeași melodie cu alt text (tehnică împrumutată de la contemporanul său Ion Nămol).

Dona Dumitru Siminică debutează discografic la Electrecord în 1957 pe o ebonită cu piesele „Lelea cu coadele lungi” și „A bre nane, a bre dade” Aceleași piese apar un an mai târziu, pe primul album al său (un vinil mic), împărțit cu Fănică Vișan (o față doua piese ale lui Dona Dumitru Siminică, și pe cealaltă față doua piese ale lui Fănică Vișan). Urmează apoi alte înregistrări pe discuri de bonită dar și pe discuri mici (EP-uri) colective și proprii cu taraful Aurel Gore, orchestra Nicolae Băluță, orchestra Ion Mărgean și orchestra Gheorghiță Trandafir în perioada 1959-1971, iar în 1979 lansează ultimul disc al său, cu taraful Nicolae Stan, un vinil cu 10 piese intitulat „Inel, inel de aur”.

Dona Dumitru Siminica

Dona Dumitru Siminica

Repertoriul și stilul de interpretare poartă reminiscențe ale muzicii vechi, cântate în saloanele și curțile boierești din secolele XVIII și XIX (probabil în aceasta perioadă ultimă fiind învățate și transmise mai departe de către bunicul său Fănuș „Dona” Siminică, cu influențe orientale, stil muzical ce a atins un vârf în Valahia. Acest fond vechi muzical a fost transformat de către Dona Dumitru Siminică, atât muzical (adaugând improvizații vocale peste melodia simplistă), cat și liric (adaugând versuri ce aveau mai multă relevanță pentru comunitățile sărace țigănești din a doua jumătate a sec. 20).

Printre muzicienii care l-au ajutat pe Dona Dumitru Siminică să-și înregistreze albumele se numără Ion Mărgean la vioară, Nicoale Stan la vioară, Gheorghiță Trandafir la acordeon, Fărâmiță Lambru la acordeon, Costică Șerban la acordeon, Iani Ciuciu la țambal, Marin Marangros la țambal, Grigore Ciuciu la contrabas, Mihai “Riță” Gheorghe la contrabas.

Aproape toate înregistrările sunt realizate cu acompaniament de taraf mic, pentru o mai bună etalare a calităților vocale: timbrul cald, registrul acut, emisia în falset și cu o bogată și diversă ornamentație a melodiei. Alături de Fănică „Chioru” Vișan, este singurul interpret vocal care a reușit în perioada comunistă să obțină aprobare pentru a interpreta câteva piese în limba rromanes.

Mar 132014
 

Repertoriul lui  Dona Dumitru Siminica este compus in mare parte din cântece de dragoste, iubire neîmpărtășită, interpretate în limba română, dar si în țigănește.

Cine are fată mare
Lelea cu coadele lungi
Am o mamă bolnavioară
Mai am două doruri grele
Într-o vinere la târg
La Șalul cel negru
Inel, inel de aur
A bre nane a bre dade
Se mărită Leana noastră
Munte, munte brad frumos
Lina, Cătălina (Pe deasupra casei mele)
Spune, Ticuleană, spune
Când toca la Radu-Vodă
Hai Buzău
De unde vii tu măi lele
Dor de mamă
Draboro (Buruiană de leac)
Sare lumea han ai pen (Toată lumea bea și mănâncă)
Foaie verde trei smicele
Ce mi-e mie drag pe lume
Sus pe culmea unui nor
Dorul de cine se leagă
Osoreia, orbaro (Pădure mare)
Hai muncate cinstime (Hai la muncă cinstită)
De trei ani nu dau pe-acasă
Puică ce dragoste-avem
Am iubit și-am să iubesc
S-a dus puiul de la mine
Leliță Floare
Afară e întuneric
Vai, ce dor mi-este de tine (preluat de la Romica Puceanu)
Moșule te-aș întreba

Mar 132014
 

Dona Dumitru Siminica
Dona Dumitru Siminică
(n. 1926 Târgoviște – d. 27 noiembrie 1979 București) – 53 ani
Instrument: vioara, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Faramita Lambru, Maria Tanase,  Gabi Lunca.

Articole legate de Dona Dumitru Siminică:
Stilul unic de interpretare al lui Dona Dumitru Siminica

Dona Dumitru Siminica s-a născut în Târgoviște în anul 1926 ca fiu al violonistului Nicolae Siminică. În 1933 se mută cu familia la București, în această perioadă începând să învețe în paralel zidăritul, dar și să cânte la vioară, de la tatăl său.

În 1946 face doi ani de școală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar până la jumatătea anilor `50. În 1950 ajunge șef de șantier. În 1952 creează un taraf și începe să cânte prin localurile bucureștene din Piața Amzei și Piața Sf. Gheorghe.
În jurul anilor ’60 se zvonea că acesta ar avea-o ca amantă pe interpreta Violeta Romanescu.
Dona Dumitru Siminica este recunoscut pentru vocea sa androgina. Era curios pentru un barbat sa atinga asemenea octave. Lumea era mai mult atrasa de vocea sa decat de sunetul viorii. Dona Dumitru Siminica si-a facut un taraf de vis al vremii ce includea urmatorii membri: Marin Marangros, fratii Bebe, Costica Serban si Grigore Ciuciuc. Maestrul canta melodii de jale, cantece de pahar si romante. A colaborat cu alti mari artisti ai vremii, precum Faramita Lambru, Maria Tanase sau Gabi Lunca.Dona Dumitru Siminica a fost primul lautar care a inregistrat muzica lautareasca in limba tiganeasca. Artistul a fost apreciat deopotriva si de romani, dar si de tigani, tocmai pentru ca in repertoriul sau muzical avea melodii in ambele limbi. In anii ’70, Dona Dumitru Siminica era in apogeul carierei, si era unul dintre cei mai apreciati artisti ai genului.La inceputul anilor ’80, artistul a fost gasit mort in apartamentul sau din Calea Grivitei, Bucuresti. Dupa ce a cantat o noapte la o nunta, inima sa a incetat sa mai bata. Moartea sa nu a tinut capul de afis al ziarelor vremii. Din pacate nu exista articole, carti sau interviuri cu Dona Dumitru Siminica, cum nu exista nici cu alti artisti de pe scena muzicii lautaresti.
Mar 132014
 

Aurel Gore

Aurel Gore
(n. 1928, Bucuresti – d. 1989, Bucuresti ) – 61 ani
Instrument: vioara
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Romica Puceanu, Aurel Gore, Ilie Udila

Articole legate de Aurel Gore:

Aurel Gore se află printre instrumentiştii care au lăsat in urmă veritabila artă a lăutăriei, a fost un virtuoz al viorii, un om care nu ştia notele, dar işi punea sufletul pe strune.

Aurel Gore (numele sau real a fost Aurel Dima) s-a născut în 1928 în București, fiind fiul violonistului Gore Ionescu. În 1937 se mută la Târgoviște cu familia.

Începe să învețe să cânte la cobză din 1938 instruit de Gheorghe „Vetoi” Măslină, dar din 1940 renunță la aceasta în favoarea viorii, îndrumat de tatăl său.

Din 1945 începe să cânte ca vioară a doua, în taraful tatălui său, în această perioadă perfecționându-și tehnica cu alți muzicanți din Târgoviște, dar și din Teiș sau București, dintre acestia amintim pe Petrică „Gușă” Linte sau Ion Puceanu).

In  anul 1946 se alătură ca vioara secundă, tarafului lui Vasile Chira format din Vasile Chira (vioară), Gogu’ Chira (țambal mic), și Grigore „Vetoi” Măslină (cobza), în 1948 preluând conducerea tarafului odată cu moartea acestuia. În această perioadă compune primele sale piese instrumentale (câteva cântece de pahar și cântecul lăutăresc „Mariuță, Marioară”).

În 1949 revine în București, în cartierul Floreasca. Din 1950 începe să cânte la restaurantul „Buzoianu`”, împreuna cu Gheorghe Măslină, mutat și el recent în București. În 1951 se alătură echipei de dansuri populare „Vasile Roaită”.

În 1952 înregistrează primul disc la Electrecord, iar în 1953 este angajat la Teatrul Giulești, unde îl cunoaște pe Ilie Udilă, cu care începe să colaboreze.

Din anul 1957 începe să cânte cu taraful sau format din: Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Mitică “Ochi-Beliți” Ionescu (țambal), Costel Iordache (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă) și Grigore Vetoi Măslină (cobză).

Vârful carierei sale este materialul de debut al Romicăi Puceanu din 1964, Aurel Gore conducând taraful ce o acompaniaza.

Aurel Gore

Romica Puceanu cu Taraful Fratilor Gore

Înregistrează până la începutul anilor `70 alături de Gabi Luncă, Dona Dumitru Siminică, dar și alte câteva discuri mici împreună cu fratele sau, Victor Gore. Moare în 1989 la București.

Aurel Gore

Aurel Gore