“Toni Iordache – ce băiat excepţional, ce caracter frumos, n-am cuvinte…
Eram odată pe stradă, cu câţiva colegi, pe lângă Sala Palatului, şi m-a oprit cineva. «Nu sunteţi Trompetistu’ Vasilescu?». «Da, dom’le, eu sunt». Era Nicolae Botgros, de la Chişinău, şi zice «Ce mă bucur că vă cunosc. Dar şi mai mult m-aş bucura să-l văd pe Toni Iordache». «Păi, uite-l aicea, lângă mine». Nu-l văzuse, că Toni era mic de înălţime. Ce l-a mai pupat şi l-a lăudat! Toni, când a văzut aşa, a dat fuga până la magazinul Muzica, a luat un disc cu el şi i l-a făcut cadou. Atunci, Botgros le-a făcut semn colegilor din autocar, că erau aici în turneu, şi au coborât toţi să ne cunoască.
Îmi aduc aminte de un telefon primit într-o seară, pe la şapte. Era Florin, fratele cel mai mic al lui Toni, un basist foarte bun, cântam cu el pe la nunţi. A murit, l-au omorât unii. Şi zice, «Hai să-ţi dau pe cineva la telefon». «Pe cine, mă?». Pun telefonu’ la ureche şi aud «Ce faci, mă, Năsoi?». Aşa-mi zicea mie Toni, zicea că am nasu’ mare. Când i-am auzit vocea, am început să plâng, uite, şi acum am lacrimi. Se eliberase din puşcărie, îl închiseseră ăştia doi ani şi ceva, că-l prinseseră cu valută, şi atunci n-aveai voie să ai niciun dolar. Zice: «Sună-l pe naşi-tu, pe Gheorghe Lambru, şi hai să ne vedem noi în seara asta».
Costel Trompetistu
Ne-am dat întâlnire pe lângă magazinul Unirea, care era atunci în construcţie, prin ’75-’76, şi când coborâm din tramvai, o vedem pe Paula, pe nevastă-sa, şi pe Toni, care, săracu’, zici că intrase la apă, aşa slăbise. Se îmbolnăvise de diabet de supărare. Ne-am dus la Hanul lui Manuc, ne-am aşezat la o masă, şi care cum trecea pe acolo se oprea la noi: «Uite-l pe Toni, s-a eliberat». Pe scenă cântau nişte băieţi de la Băbeşti, dar toată lumea era fericită să-l vadă pe Toni, toţi îl iubeau. Toni era cel mai bun dintre cei mai buni. Aveam un dirijor care nu suporta nici cea mai mică indicaţie sau sugestie, care îndrăznea să îi zică ceva, îl dădea afară. Ne tot lua pe noi trei, pe Toni, pe Ionică Minune şi pe mine, să facem înregistrări la Electrecord. Şi Toni îi zicea «Maestre, n-ar fi mai bine să facem aici armonia asta?». «Da, Tonişor, sigur că da, bravo, aşa e!». Pe el îl asculta.”
Costel Trompetistu Vasilescu
“Romica Puceanu stătea pe Dudeşti. Am cunoscut-o prin ’64-’65, când am fost angajaţi, separat, să cântăm la o nuntă. Am cântat şi la nunta ei, l-a luat pe unu’ Sandu, care era şef de sală la restaurantu’ Doina, acolo au şi făcut nunta. Da’ ăla era deja însurat, s-au luat şi a durat doar vreun an de zile. Am făcut multe înregistrări cu ea. Când venea cu un cântec nou, ne uitam o dată la el să vedem despre ce-i vorba şi-l şi trăgeam, nu mergea la noi cu multe repetiţii, ştia fiecare ce era de făcut. Tanti Romica era o femeie plăcută, care ştia să vorbească cu oamenii şi să se comporte frumos.
Mai venea câte unu’ la mine să angajeze o nuntă şi zicea «Da’ pe Romica n-am putea să o luăm?». «Păi hai să mergem la ea să vorbim». Se mutase la un demisol, două camere, pe la Piaţa Victoriei. Apărea în uşă într-un capot d-ăla frumos. «Ai venit, mamă, Costele?». Ne invita în casă, sora ei făcea cafele, şi în câteva minute se înţelegea cu omu’. Nu avea vicii, îi plăceau curăţenia şi eleganţa. Şi îi plăcea foarte mult să glumească. Cântam odată cu Bebe de la Petrechioaia, un acordeonist excepţional, care a fost ca fratele meu, şi Romica se apleacă spre mine. «Costele…». «Da, tanti». «Uite, îl vezi pe ăla înaltu’ care tocmai a intrat acu’?». «Da, tanti». «E, îl… acaparez în seara asta»”. Dar n-a zis exact aşa. Nu. A zis: «Costele, uite, p-ăla înaltu’, care a intrat acu’, îl fut în seara asta!». Zău, aşa a zis! Dar un lucru trebuie să se ştie. N-a cântat nicio cântăreaţă aşa frumos ca ea, toţi lăutarii o respectau.”
Costel Trompetistu cu Ionica Minune
“Când l-am văzut prima dată pe Ionică Minune, avea şapte ani. Cântam la nunta lu’ sor-sa, la ţară, la Costeştii de Buzău, şi seara, ea spune «Dragi meseni, cutare, vrea să cânte şi fratele meu cu acordeonul, să-l ascultaţi şi pe el». Când l-am văzut, vă arăt eu o poză cum arăta atunci, avea aşa, o faţă serioasă, o mutră, că nu râdea deloc. Şi-a legat el curelele la spate cu o batistă, că erau prea mari, şi a-nceput să cânte. Când a început să cânte, eu m-am speriat, vă spun sincer! Pe timpu’ ăla, cel mai bun acordeonist era Ilie Udilă, cânta toată ziua la radio. Toate brâurile alea le-a cântat mai bine ca Ilie Udilă. La şapte ani! P-ormă, ce credeţi că făcea? Noi, în perioada aia, cântam trei-patru nunţi pe săptămână, cel puţin, ajunsesem să cântăm luni, marţi, miercuri… Cântam la Constanţa, îl vedeam şi pe Ionică pe acolo, ajungeam la Craiova, Ionică tot acolo, la Olteniţa, acolo. Mă, ce-i cu copilu’ ăsta de vine şi acolo, şi acolo? L-am chemat: «Mă Ionică, ce-i cu tine p-aicea?». «Păi, nea Costele, am rude aici». «Bine, mă, şi la Constanţa, şi la Olteniţa şi-n toată ţara?» Da’ dă unde, el venea de dragu’ nostru. Lumea auzise de el şi ne ruga «Lăsaţi-l şi p-ăla micu’ să cânte puţin!». Îl puneam să cânte şi ce bine cânta încă de pe atunci!“.
