Costel Trompetistul …amintiri cu lautari romani celebri

“Toni Iordache – ce băiat excepţional, ce carac­ter frumos, n-am cuvinte…
Eram odată pe stradă, cu câţiva colegi, pe lângă Sala Palatului, şi m-a oprit cineva. «Nu sunteţi Trompetistu’ Vasilescu?». «Da, dom’le, eu sunt». Era Nicolae Botgros, de la Chi­şi­nău, şi zice «Ce mă bucur că vă cunosc. Dar şi mai mult m-aş bucura să-l văd pe Toni Iordache». «Păi, uite-l aicea, lângă mine». Nu-l văzuse, că Toni era mic de înălţime. Ce l-a mai pupat şi l-a lăudat! Toni, când a văzut aşa, a dat fuga până la magazinul Mu­zica, a luat un disc cu el şi i l-a făcut cadou. Atunci, Botgros le-a făcut semn colegilor din autocar, că erau aici în turneu, şi au coborât toţi să ne cunoască.

Îmi aduc aminte de un telefon primit într-o seară, pe la şapte. Era Florin, fratele cel mai mic al lui Toni, un basist foarte bun, cântam cu el pe la nunţi. A murit, l-au omorât unii. Şi zice, «Hai să-ţi dau pe cineva la telefon». «Pe cine, mă?». Pun telefonu’ la ureche şi aud «Ce faci, mă, Năsoi?». Aşa-mi zicea mie Toni, zicea că am nasu’ mare. Când i-am auzit vocea, am în­ceput să plâng, uite, şi acum am lacrimi. Se eli­berase din puş­că­rie, îl închiseseră ăştia doi ani şi ceva, că-l prin­seseră cu valută, şi atunci n-aveai voie să ai niciun dolar. Zice: «Sună-l pe naşi-tu, pe Gheor­ghe Lambru, şi hai să ne vedem noi în seara asta».

Costel Trompetistu

Ne-am dat întâlnire pe lân­­gă magazinul Uni­rea, care era atunci în cons­trucţie, prin ’75-’76, şi când cobo­râm din tramvai, o vedem pe Paula, pe nevastă-sa, şi pe Toni, care, săracu’, zici că intrase la apă, aşa slăbise. Se îmbolnăvise de diabet de su­părare. Ne-am dus la Hanul lui Manuc, ne-am aşezat la o masă, şi care cum trecea pe acolo se oprea la noi: «Uite-l pe Toni, s-a eliberat». Pe scenă cântau nişte băieţi de la Băbeşti, dar toată lumea era fericită să-l vadă pe Toni, toţi îl iubeau. Toni era cel mai bun dintre cei mai buni. Aveam un dirijor care nu suporta nici cea mai mică indicaţie sau sugestie, care îndrăz­nea să îi zică ceva, îl dădea afară. Ne tot lua pe noi trei, pe Toni, pe Ionică Minune şi pe mine, să facem în­registrări la Electrecord. Şi Toni îi zicea «Maestre, n-ar fi mai bine să facem aici armonia asta?». «Da, Tonişor, sigur că da, bravo, aşa e!». Pe el îl asculta.”

Costel Trompetistu Vasilescu

“Romica Puceanu stătea pe Dudeşti. Am cu­noscut-o prin ’64-’65, când am fost angajaţi, separat, să cântăm la o nuntă. Am cântat şi la nunta ei, l-a luat pe unu’ Sandu, care era şef de sală la restau­rantu’ Doina, acolo au şi făcut nunta. Da’ ăla era deja însurat, s-au luat şi a durat doar vreun an de zile. Am făcut multe înregistrări cu ea. Când venea cu un cântec nou, ne uitam o dată la el să vedem des­pre ce-i vorba şi-l şi trăgeam, nu mergea la noi cu multe repetiţii, ştia fiecare ce era de făcut. Tanti Ro­mica era o femeie plăcută, care ştia să vorbească cu oamenii şi să se comporte frumos.

Mai venea câte unu’ la mine să angajeze o nuntă şi zicea «Da’ pe Ro­mica n-am putea să o luăm?». «Păi hai să mergem la ea să vorbim». Se mutase la un demisol, două ca­mere, pe la Piaţa Victoriei. Apărea în uşă într-un ca­pot d-ăla frumos. «Ai venit, mamă, Costele?». Ne invita în casă, sora ei făcea cafele, şi în câteva minute se înţelegea cu omu’. Nu avea vicii, îi plăceau cură­ţenia şi eleganţa. Şi îi plăcea foarte mult să glu­mească. Cântam odată cu Bebe de la Petre­chioa­ia, un acordeonist excepţional, care a fost ca fratele meu, şi Ro­mica se apleacă spre mine. «Costele…». «Da, tanti». «Uite, îl vezi pe ăla înaltu’ care tocmai a intrat acu’?». «Da, tan­ti». «E, îl… acaparez în seara asta»”. Dar n-a zis exact aşa. Nu. A zis: «Costele, uite, p-ăla înal­tu’, care a intrat acu’, îl fut în seara asta!». Zău, aşa a zis! Dar un lucru trebuie să se ştie. N-a cântat nicio cântăreaţă aşa frumos ca ea, toţi lăutarii o res­pectau.”

Costel Trompetistu cu Ionica Minune

“Când l-am văzut prima dată pe Ionică Minune, avea şapte ani. Cântam la nunta lu’ sor-sa, la ţară, la Costeştii de Buzău, şi seara, ea spune «Dragi meseni, cutare, vrea să cânte şi fratele meu cu acor­deonul, să-l ascultaţi şi pe el». Când l-am văzut, vă arăt eu o poză cum arăta atunci, avea aşa, o faţă serioasă, o mutră, că nu râdea deloc. Şi-a legat el curelele la spate cu o ba­tistă, că erau prea mari, şi a-nceput să cânte. Când a în­ceput să cânte, eu m-am spe­riat, vă spun sincer! Pe timpu’ ăla, cel mai bun acordeo­nist era Ilie Udilă, cânta toată ziua la radio. Toate brâ­u­rile alea le-a cân­tat mai bine ca Ilie Udi­lă. La şapte ani! P-ormă, ce credeţi că făcea? Noi, în pe­rioada aia, cân­tam trei-pa­tru nunţi pe săptă­mână, cel puţin, ajun­sesem să cântăm luni, marţi, miercuri… Cântam la Constanţa, îl vedeam şi pe Ionică pe acolo, ajungeam la Craiova, Ionică tot acolo, la Olteniţa, acolo. Mă, ce-i cu copilu’ ăsta de vine şi acolo, şi acolo? L-am chemat: «Mă Ionică, ce-i cu tine p-aicea?». «Păi, nea Costele, am rude aici». «Bine, mă, şi la Constanţa, şi la Olteniţa şi-n toată ţara?» Da’ dă unde, el venea de dragu’ nostru. Lumea auzise de el şi ne ruga «Lăsaţi-l şi p-ăla micu’ să cânte puţin!». Îl puneam să cânte şi ce bine cânta încă de pe atunci!“.