Lautarie.com – Lautari romani celebri

Costel Vasilescu s-a născut într-o familie în care toţi bărbaţii erau lăutari din zona Râmnicu Sărat. Bunicul Ştefan şi tatăl Virgil s-au mutat cu toată familia în Bucureşti, unde au cântat muzică de fanfară. Tata şi bunicul la trompetă, un unchi la tobe şi unul la clarinet.

Locul de întâlnire al lăutarilor era res­tau­rantul “Strugurel”, de pe Rahova, unde se strân­geau şi cei ce cântau cu instrumentele de coarde, din ta­ra­furi, şi cei cu fanfarele. Cine voia să-i arvunească aici îi găsea, la o cafea, la o bere, şi erau cereri multe, şi din oraş, şi din satele de prin jur, iar nunţile se ţineau lanţ.

Costel Vasilescu Trompetistu

În cartierul Tei, unde s-a născut Costel Vasilescu, erau două tipuri de ţigani. Bidinarii, care între timp au renunţat la bidinele şi au devenit hăi­nari, pentru că vindeau haine prin talciocuri, şi bol­darii, care se ocupau cu zidăria, iar soţiile lor erau florărese. Lău­tarii intrau la categoria ţigani de vatră.
Fiecăruia dintre membrii familiei Vasilescu i se spunea în car­tier “a lu’ Muzicantu‘”, pentru că Virgil, capul fa­miliei, era chemat să cânte la toate eveni­mentele im­portante, şi la ţigani, şi la români. Pe când Costel avea vreo opt ani, tatăl l-a luat alături de el să bată cu toba, aşa cum îl văzuse pe unchiul său. După un timp, i-a zis: “Mă, nu vrei să pui tu mâna pe fli­gorn, să nu te mai iau cu toba?”. “Şi mi-a dat o trom­petă de acom­paniament, mergeam cu el pe la nunţi. Era un om răbdător, mi-a arătat nişte game, un vals, un tangou, de astea mai uşoare. Eu, să fiu sincer, nu eram prea convins, că îl văzusem pe fratele lu’ tata, ăla cu cla­rinetu’, că se lăsase de cântat şi făcea bani buni ca şo­fer pe maşini de alea mari. Îi mergea bine de tot, îşi cumpărase şi casă.

Iar cu nunţile, se simţea că nu mai e ca înainte. Tata îşi luase şi el serviciu, că nu se mai ajungea doar din cântat la familie cu şase copii. Eu am fost cel mai mare dintre fraţi. Aşa că eu mă gân­deam să mă fac şofer. Da’ uite, că aşa mi-a plăcut trompeta aia cu surdină a lu’ Hopa Mitică, cum se auzea ea în orchestră, aşa drag am prins de ea, că nu m-am mai lăsat. Abia aşteptam să vină duminica să-l aud la «Birjaru’» cum cântă o horă, ceva. O fre­do­nam până acasă şi, cum ajungeam, puneam mâna pe trompetă şi încercam să o cânt. Azi aşa, mâine aşa, până trece pe lângă geamul meu profesorul lu’ veri­şoară-mea, care învăţa să cânte la acordeon.
Ăsta era clarinetist şi cânta cu Hopa Mitică în Ansamblul Sfatului Popular, şi-i zice lu’ mătuşi-mea.
»Auzi, cine-i ăla care cântă cu trom­pe­ta?». «Păi, e ne­potu’ meu, băiatul lu’ fratele lu’ soţu’ meu». «Te rog frumos, trimite-o pe Gina (ve­rişoara mea) să-l aducă să vor­besc ceva cu el». M-am dus. «Tu cânţi, mă băiatule, aşa bine la trompetă?». «Da… adică, vi s-a părut… chiar cânt bine?». «Auzi, mă, fii atent aicişea, îţi fac o pro­punere. Nu vrei să te prezint lu’ Hopa Mitică, să-ţi mai ara­te nişte piese?». «Aoleo, ce bine mi-aţi fa­ce!». Şi mi-a zis să vin peste câteva zile la an­samblu, la zece dimineaţa. Eu m-am dus cu juma de oră înainte, am aşteptat şi, odată-l văd că vine, cu ochelari de soare la ochi şi cu trom­peta în mână, pe Hopa Miti­că. «Bu­nă ziua, nea Mitică, eu sunt băiatu’ ăla care…». M-a che­mat la el acasă, stă­tea pe Sfântu Ion cel Nou, de lângă Piaţa Unirii, şi m-a pus să-i arăt ce ştiu. Am cântat o horă de-a lui. Zice «Păi, cine te-a în­văţat asta?». «Nimeni, v-am auzit eu şi… ». «Bravo! Dar tre­buie să vii, să-ţi mai arăt eu nişte lucruri». «Bre, nea Mitică, da’ cât îmi iei pe oră, să ştim cum fa­cem?». «Du-te, mă, acasă, că nu-ţi iau niciun ban». Mi-a arătat nişte lu­cruri care mi-au prins ex­traordinar de bine şi n-a vrut, domne, să-mi ia niciun ban. Ba, până la urmă, mi-a bote­zat şi o fată!”