Jun 192015
 

Costache Florea Hopa Mitica
Costache Florea “Hopa Mitica”
(n. 1911, Bucuresti - d. ianuarie 1978 , Bucuresti) – 67 ani
Instrument: trompeta

Articole legate de Costache „Hopa Mitică” Florea
Cum l-a cunoscut pe Costel Trompetistu Vasilescu

Costache Florea “Hopa Mitica” a fost un cunoscut lăutar, conducător de taraf și trompetist român.

S-a născut în 1911 în București, în cartierul Tei. Nu era din neam de lăutari, tatăl era tocilar și străbătea zilnic mahalalele Bucureștilor pentru a-și putea întreține numeroasa familie.

În anul 1925, după ce împlinește 14 ani, Costache intră copil de trupă la o unitate militară și începe să învețe să cânte la trompetă. Studiază pe note și în scurt timp devine un virtuoz al acestui instrument.

Costache Florea Hopa Miticasi prietenii

Costache Florea Hopa Miticasi prietenii

De la stânga la dreapta: Costache „Hopa Mitică” Florea (trompetă), Costel „Trompetistu`” Vasilescu (trompetă), Gheorghiță Trandafir (acordeon), Titi Coadă (contrabas), Fane Bobeșteanu senior (țambal)

În anul 1932, după ce iese din armată, se întoarce în cartierul Tei și apoi se căsătorește. Întâmplarea face ca soția lui să fie sora vestitului armonist Panait (ce cânta la armonică cu 40 de bași în acea perioadă), cel mai căutat lăutar al acelei perioade în care se cânta cu armonica, acordeonul urmând să apară mai târziu (începând cu anii `46 – `48), primii acordeoniști bucureșteni fiind Traian al lui Borilă și mai apoi Gheorghiță Trandafir.

În anul 1933 este auzit cântând în cartier muzică lăutărească de către Panait Harmonistu` David. Acesta este uimit de măiestria sa și începe să-l ia cu el la nunțile boldenilor, mari cunoscători și iubitori ai muzicii lăutărești.

În anul 1934, Hopa Mitică își adaptează trompeta, montându-i o surdină, și devine primul trompetist ce cânta muzică lăutărească urbană (de mahala). În scurt timp la salonul „Birjarul” din Tei, cel mai faimos în acea vreme, nu se făcea nici o nuntă fără să fie chemat și Hopa Mitică.

În perioada 1945-1946 își formează propriul taraf (cu care cânta până în anul 1954), unde îi are alături pe: Mitică Ciuciu – țambal, Fănică „Chioru`” Vișan – vioară și voce, Ioan Iordan – contrabas, Gheorghiță Trandafir – acordeon și Fane „Dințosu” – clarinet, taraf ce rivaliza în acea perioadă cu taraful din cartierul Ferentari al saxofonistului Aurică Marinaru.

În anul 1955 se angajează la orchestra „Barbu Lăutarul”, unde evoluează sub bagheta cunoscutului violonist și dirijor Zisu Georgescu.

În 1957 îl cunoaște pe Costel „Trompetistu`” Vasilescu (pe atunci un tânăr de 16-17 ani foarte talentat), la un concert al Ansamblului de Tineret care s-a reunit cu orchestra „Barbu Lăutarul”. Acesta îl ascultă pe tânărul trompetist, și altruist cum era, îl cheamă la el acasă pentru a-i împărtăși din secretele instrumentului.

În ianuarie 1978 Hopa Mitică moare la București după ce a deschis un nou drum în muzica lăutărească, lăsând din păcate prea puține înregistrări care să amintească de neîntrecutu-i talent.
Sursa: Wikipedia

Jun 182015
 

- Primul angajament?

- A venit un coleg de-al meu de şcoală şi mi-a zis: “Uite, soră-mea face un botez. Nu vrei să cânţi şi tu, îţi dăm o arvună? Ia-l şi pe Grigore a lu’ Ciuciu, cu basu’”. Eu mă împrietenisem cu Grigore, că se cam plăcea cu verişoara asta a mea, cu Gina. El venea de pe Iancului, unde erau cei mai buni lăutari, tot neamul lui Ion Voicu, a lu’ Budişteanu. Tata-l lui, Mitică Ciuciu, era un ţambalist extraordinar. Avusese nişte concerte în India şi-i adusese un costum bleu, frumos, ce mândru era de el! Avea profesor la contrabas, des­co­perise cum să cânte fără arcuş, doar cu degetele. Am rămas prieten cu Grigore, e unul dintre puţinii care mai sunt în viaţă. Ne-am dus la botez şi, când am văzut că o să cântăm cu Panaite Armonistu’, am în­ceput să tremur. Ce ştiu eu să cânt cu ăsta? Avea ar­monica de 40 de başi, cu vulturul pe ea, încă dinainte să apară acordeoanele, şi cânta cu ăia mari, cu Hopa Mitică, cu Fane Chioru. Da’ i-a plăcut de mine şi m-a luat cu el pe la rachiuri, pe la petreceri mai mici, pe unde Hopa Mitică nu putea veni, că avea angajamente în altă parte. Aşa a început lumea să ştie de mine.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

- Cum e să cânţi, la 17 ani, cu cei mai buni lău­tari? Vă mai stătea mintea şi la altceva, în afară de muzică?

- Sincer să vă spun, eram în al nouălea cer. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, nici n-aveam cum, aşa prins eram cu meseria asta. Cum să fiu mai bun, cum să vin cu piese noi… La 18 ani, aveam copil, eram însurat, şi m-am dus patru ani la Şcoala Populară de Artă, să învăţ notele. Mai întâi am fost cu o fată şi am făcut un băiat, da’ când eram în armată, am aflat că nu a fost cuminte şi gata, nu m-am mai însurat cu ea. I-am scris lu’ fata asta, nevastă-mea, pe care o cunos­cusem în armată, la Huşi. Eu cântam acolo în fiecare sâmbătă seara, la Casa Armatei, şi fraţii ei, care erau toţi suflători, se rugau de ăştia de la poartă. “Lasă-ne, nene, şi pe noi, că vrem să-l ascultăm p-ăla care cântă ca la Bucureşti”. Aşa ne-am împrietenit şi am cu­noscut-o pe sora lor, da’ nu prea mult, ne-am văzut de două, trei ori. Şi când am ajuns acasă, i-am trimis o scrisoare, m-am dus cu părinţii acolo şi ne-am luat. M-am gândit că ştie cum e în domeniul acesta, e obiş­nuită cu muzicanţi, ştie cum să se poarte şi să aibă grijă de mine, mai ales că eram foarte ocupat. Şi uite că a crescut copiii bine, patru am avut.

Costel Trompetistul

Costel Trompetistul

- Care era atmosfera la nunţi, le plăcea musa­firilor muzica lăutărească?

- Oamenii care făceau nunţi, care veneau să te angajeze, cunoşteau bine muzica lăutărească. Nu-l angajau pe unu’ să vină el cu formaţia lui, cu oricine. Ei luau om cu om, după gustul lor şi după banii pe care-i aveau. Mulţi îi voiau pe cei mai buni la fiecare instrument şi, dacă băteau palma, nu acceptau să vină altul la schimb. Aşa că, atunci când începea să cânte muzica, erau cu toţii atenţi, ştiau să asculte, voiau să vadă pe ce dau banii. Veneau cu maşina şi te luau pe la două după masă, începeai să cânţi până la zece seara. Putea să vină oricine de pe stradă, vecinii, să asculte şi să se simtă bine. Da’ la zece, gata! Venea omu’ cu nunta şi ne spunea: “Daţi marşu’ şi anunţaţi la mi­crofon: «Domne, cine vrea să râmâie la masă, cu cea mai mare plăcere, poftiţi! Care nu, vă rugăm frumos să ne lăsaţi să ne facem treaba»”. Şi dădeam marşu’. E, când se aşeza lumea la masă, trebuia să cânţi de masă, nu ca acum, că vrei să mănânci o friptură şi-ţi urlă maneaua în ureche la boxe. Acolo, la masă, se vedea lăutarul ăla bun şi ăla prost. Dacă ieşea bine la nunta aia, erai angajat şi la altele, aşa stătea treaba. Pe mine m-au apucat oamenii că sunt muzicant serios şi, dacă îmi iau răspunderea pentru nişte lăutari, atunci iese bine. Mă mai şi stresam, ce-i drept, că mai întâr­zia câte unul, dar vorba a fost vorbă. Mai e o rasă de ţi­gani, la care am cântat 20 de ani, nu era nuntă de ar­gintari să se facă fără mine. Ne-am respectat reciproc foarte mult.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

- În străinătate ati cantat?

- Eu am cântat şi acolo muzică lău­tă­rească. Şi în America, şi la Paris, şi în Olanda, unde am fost foarte apreciat. Uite un reportaj din “New York Times”, după con­certul meu acolo. Muzică lăutărească am cântat şi la Opera din Viena, în 1990, la concertul în favoarea României. Făcusem repetiţii cu Johnny Răducanu, la sfârşitul anilor ’80, da’ nu ne-au dat ăştia voie să ple­căm să cântăm afa­ră. Johnny ne ştia, aşa că am mers îm­preună la concertul ăsta mare, cu Placido Domingo, cu Ileana Cotrubaş. Noi trebuia să cântăm două piese, şase minute adică, da’ ne-au lăsat ăştia să plecăm? Uite-aşa băteau din picioare, până la urmă, am cântat 25 de minute! De trei ori ne-au re­che­mat pe scenă, am avut cel mai mare succes. Când am ajuns acasă, în loc să fim lăudaţi, am primit tot felul de critici, că nu cu muzica asta de mahala trebuia să reprezentăm România!

- Şi acum, la 75 de ani, mai cântaţi la trompetă?

- Mai suflu din când în când la clarinet, să-mi mai iau dorul de trompetă. N-am mai cântat de vreo doi ani, sunt într-o lucrare de lungă durată cu dantura şi nu pot să suflu. Dar vreau să termin lucrarea şi să iau să cânt din nou cu trompeta. Şi ştiţi de ce? Pentru că am oameni care mă caută în continuare. Uite, săptă­mâna trecută, m-a sunat un prieten care de meserie e un soi de pictor d-ăsta de firme. Zice: “Hai, mă, pe la mine, vine Fulgerică, vine Marian a lu’ Panseluţa cu clarinetu’, ia şi tu trompeta.” “Mă, nu pot să suflu, cu lucrarea asta”. “Bine, mă, lasă trompeta, vino aşa, să te mai vedem”. Ştiu că n-o să mai pot să ajung la va­loarea de până acum, dar vreau să cânt din nou cu trompeta pentru oamenii ăştia, care m-au iubit şi m-au apreciat.
Sursa: Dormula AS

Jun 182015
 

Costel Vasilescu s-a născut într-o familie în care toţi bărbaţii erau lăutari din zona Râmnicu Sărat. Bunicul Ştefan şi tatăl Virgil s-au mutat cu toată familia în Bucureşti, unde au cântat muzică de fanfară. Tata şi bunicul la trompetă, un unchi la tobe şi unul la clarinet.

Locul de întâlnire al lăutarilor era res­tau­rantul “Strugurel”, de pe Rahova, unde se strân­geau şi cei ce cântau cu instrumentele de coarde, din ta­ra­furi, şi cei cu fanfarele. Cine voia să-i arvunească aici îi găsea, la o cafea, la o bere, şi erau cereri multe, şi din oraş, şi din satele de prin jur, iar nunţile se ţineau lanţ.

Costel Vasilescu

Costel Vasilescu Trompetistu

În cartierul Tei, unde s-a născut Costel Vasilescu, erau două tipuri de ţigani. Bidinarii, care între timp au renunţat la bidinele şi au devenit hăi­nari, pentru că vindeau haine prin talciocuri, şi bol­darii, care se ocupau cu zidăria, iar soţiile lor erau florărese. Lău­tarii intrau la categoria ţigani de vatră.
Fiecăruia dintre membrii familiei Vasilescu i se spunea în car­tier “a lu’ Muzicantu‘”, pentru că Virgil, capul fa­miliei, era chemat să cânte la toate eveni­mentele im­portante, şi la ţigani, şi la români. Pe când Costel avea vreo opt ani, tatăl l-a luat alături de el să bată cu toba, aşa cum îl văzuse pe unchiul său. După un timp, i-a zis: “Mă, nu vrei să pui tu mâna pe fli­gorn, să nu te mai iau cu toba?”. “Şi mi-a dat o trom­petă de acom­paniament, mergeam cu el pe la nunţi. Era un om răbdător, mi-a arătat nişte game, un vals, un tangou, de astea mai uşoare. Eu, să fiu sincer, nu eram prea convins, că îl văzusem pe fratele lu’ tata, ăla cu cla­rinetu’, că se lăsase de cântat şi făcea bani buni ca şo­fer pe maşini de alea mari. Îi mergea bine de tot, îşi cumpărase şi casă.

Iar cu nunţile, se simţea că nu mai e ca înainte. Tata îşi luase şi el serviciu, că nu se mai ajungea doar din cântat la familie cu şase copii. Eu am fost cel mai mare dintre fraţi. Aşa că eu mă gân­deam să mă fac şofer. Da’ uite, că aşa mi-a plăcut trompeta aia cu surdină a lu’ Hopa Mitică, cum se auzea ea în orchestră, aşa drag am prins de ea, că nu m-am mai lăsat. Abia aşteptam să vină duminica să-l aud la «Birjaru’» cum cântă o horă, ceva. O fre­do­nam până acasă şi, cum ajungeam, puneam mâna pe trompetă şi încercam să o cânt. Azi aşa, mâine aşa, până trece pe lângă geamul meu profesorul lu’ veri­şoară-mea, care învăţa să cânte la acordeon.
Ăsta era clarinetist şi cânta cu Hopa Mitică în Ansamblul Sfatului Popular, şi-i zice lu’ mătuşi-mea.
»Auzi, cine-i ăla care cântă cu trom­pe­ta?». «Păi, e ne­potu’ meu, băiatul lu’ fratele lu’ soţu’ meu». «Te rog frumos, trimite-o pe Gina (ve­rişoara mea) să-l aducă să vor­besc ceva cu el». M-am dus. «Tu cânţi, mă băiatule, aşa bine la trompetă?». «Da… adică, vi s-a părut… chiar cânt bine?». «Auzi, mă, fii atent aicişea, îţi fac o pro­punere. Nu vrei să te prezint lu’ Hopa Mitică, să-ţi mai ara­te nişte piese?». «Aoleo, ce bine mi-aţi fa­ce!». Şi mi-a zis să vin peste câteva zile la an­samblu, la zece dimineaţa. Eu m-am dus cu juma de oră înainte, am aşteptat şi, odată-l văd că vine, cu ochelari de soare la ochi şi cu trom­peta în mână, pe Hopa Miti­că. «Bu­nă ziua, nea Mitică, eu sunt băiatu’ ăla care…». M-a che­mat la el acasă, stă­tea pe Sfântu Ion cel Nou, de lângă Piaţa Unirii, şi m-a pus să-i arăt ce ştiu. Am cântat o horă de-a lui. Zice «Păi, cine te-a în­văţat asta?». «Nimeni, v-am auzit eu şi… ». «Bravo! Dar tre­buie să vii, să-ţi mai arăt eu nişte lucruri». «Bre, nea Mitică, da’ cât îmi iei pe oră, să ştim cum fa­cem?». «Du-te, mă, acasă, că nu-ţi iau niciun ban». Mi-a arătat nişte lu­cruri care mi-au prins ex­traordinar de bine şi n-a vrut, domne, să-mi ia niciun ban. Ba, până la urmă, mi-a bote­zat şi o fată!”

Jun 182015
 

Costel Trompetistu
Costel Trompetistu’ (Costel Vasilescu)
(n. 6 noiembrie 1940, Bucuresti - )
Instrument: trompeta
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare

Articole legate de Costel Trompetristu’
Costel Trompetistu’ povesteste cum s-a “indragostit” de trompeta
Eram în al nouălea cer, nu-mi trebuia nimic, decât să cânt la trompetă
Nuntă cu lăutari – Primul angajament
Costel Trompetistul …amintiri cu lautari romani celebri

Costel „Trompetistu” Vasilescu este un cunoscut lăutar, conducător de taraf și trompetist român de etnie rroma. S-a născut în 6 noiembrie 1940 în București. În perioada 1947 – 1949 merge la câteva nunți în cartierul Ghica-Tei unde îl aude pentru prima dată pe trompetistul Costache „Hopa-Mitică” Florea.

Costel Trompetistul

Costel Trompetistul

Inspirat de acesta, începe să folosească o surdină special confecționată în stilul lui Hopa-Mitică, surdină la care nu va mai renunța din copilărie.

Costel „Trompetistu” Vasilescu (trompetă) cu  Nicu Bela (acordeon) si Costel Hantu (acordeon)

Din 1957 colaborează cu Ansamblul de Tineret din București, dirijat în perioada aceea de violonistul Ionel Budișteanu. În perioada 1959 – 1961 este angajat al orchestrei radio, sub bagheta lui Tudor Pană și (în ultimele luni) a lui Florian Economu.

Începând cu 1962 și până la jumătatea anilor `70 începe să cânte și să înregistreze alături de cei mai de seamă interpreți ai muzicii lăutărești, în special Constantin Eftimiu și Dona Dumitru Siminică și cu taraful fraților Gore (Aurel și Victor).

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

A cântat alături de cei mai renumiți artiști români ai genului ca: Romica Puceanu, Gabi Luncă și alții.

În 1990 înființează formația de muzică lăutărească autentică „Gipsy Star”, concertând la Opera din Viena în noua formulă, concert dedicat Eroilor Revoluției române din 1989, alături de Johnny Răducanu.

În 1994 imprimă un CD în Berlin, urmând alte concerte, mai importante fiind cel din 1995 de la Viena și cel din 1999 la Teatrul de Ville, din Paris.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

Începând cu anii 2000 cântă într-o formație numită „Brigada Retro Mishto”, condusă de bătrânul Cornel Bosoi (vioară).

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

În 2006 este invitat să susțină un spectacol la New York, împreună cu taraful său, după care, a doua zi, activității sale de-a lungul timpului, îi sunt dedicate cele două pagini de mijloc ale ziarului american New York Times.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

În prezent Costel Trompetistu’ suferă de boala Parkinson și cântă ocazional la evenimente.

Sursa: Wikipedia