Jun 182015
 

- Primul angajament?

- A venit un coleg de-al meu de şcoală şi mi-a zis: “Uite, soră-mea face un botez. Nu vrei să cânţi şi tu, îţi dăm o arvună? Ia-l şi pe Grigore a lu’ Ciuciu, cu basu’”. Eu mă împrietenisem cu Grigore, că se cam plăcea cu verişoara asta a mea, cu Gina. El venea de pe Iancului, unde erau cei mai buni lăutari, tot neamul lui Ion Voicu, a lu’ Budişteanu. Tata-l lui, Mitică Ciuciu, era un ţambalist extraordinar. Avusese nişte concerte în India şi-i adusese un costum bleu, frumos, ce mândru era de el! Avea profesor la contrabas, des­co­perise cum să cânte fără arcuş, doar cu degetele. Am rămas prieten cu Grigore, e unul dintre puţinii care mai sunt în viaţă. Ne-am dus la botez şi, când am văzut că o să cântăm cu Panaite Armonistu’, am în­ceput să tremur. Ce ştiu eu să cânt cu ăsta? Avea ar­monica de 40 de başi, cu vulturul pe ea, încă dinainte să apară acordeoanele, şi cânta cu ăia mari, cu Hopa Mitică, cu Fane Chioru. Da’ i-a plăcut de mine şi m-a luat cu el pe la rachiuri, pe la petreceri mai mici, pe unde Hopa Mitică nu putea veni, că avea angajamente în altă parte. Aşa a început lumea să ştie de mine.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

- Cum e să cânţi, la 17 ani, cu cei mai buni lău­tari? Vă mai stătea mintea şi la altceva, în afară de muzică?

- Sincer să vă spun, eram în al nouălea cer. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, nici n-aveam cum, aşa prins eram cu meseria asta. Cum să fiu mai bun, cum să vin cu piese noi… La 18 ani, aveam copil, eram însurat, şi m-am dus patru ani la Şcoala Populară de Artă, să învăţ notele. Mai întâi am fost cu o fată şi am făcut un băiat, da’ când eram în armată, am aflat că nu a fost cuminte şi gata, nu m-am mai însurat cu ea. I-am scris lu’ fata asta, nevastă-mea, pe care o cunos­cusem în armată, la Huşi. Eu cântam acolo în fiecare sâmbătă seara, la Casa Armatei, şi fraţii ei, care erau toţi suflători, se rugau de ăştia de la poartă. “Lasă-ne, nene, şi pe noi, că vrem să-l ascultăm p-ăla care cântă ca la Bucureşti”. Aşa ne-am împrietenit şi am cu­noscut-o pe sora lor, da’ nu prea mult, ne-am văzut de două, trei ori. Şi când am ajuns acasă, i-am trimis o scrisoare, m-am dus cu părinţii acolo şi ne-am luat. M-am gândit că ştie cum e în domeniul acesta, e obiş­nuită cu muzicanţi, ştie cum să se poarte şi să aibă grijă de mine, mai ales că eram foarte ocupat. Şi uite că a crescut copiii bine, patru am avut.

Costel Trompetistul

Costel Trompetistul

- Care era atmosfera la nunţi, le plăcea musa­firilor muzica lăutărească?

- Oamenii care făceau nunţi, care veneau să te angajeze, cunoşteau bine muzica lăutărească. Nu-l angajau pe unu’ să vină el cu formaţia lui, cu oricine. Ei luau om cu om, după gustul lor şi după banii pe care-i aveau. Mulţi îi voiau pe cei mai buni la fiecare instrument şi, dacă băteau palma, nu acceptau să vină altul la schimb. Aşa că, atunci când începea să cânte muzica, erau cu toţii atenţi, ştiau să asculte, voiau să vadă pe ce dau banii. Veneau cu maşina şi te luau pe la două după masă, începeai să cânţi până la zece seara. Putea să vină oricine de pe stradă, vecinii, să asculte şi să se simtă bine. Da’ la zece, gata! Venea omu’ cu nunta şi ne spunea: “Daţi marşu’ şi anunţaţi la mi­crofon: «Domne, cine vrea să râmâie la masă, cu cea mai mare plăcere, poftiţi! Care nu, vă rugăm frumos să ne lăsaţi să ne facem treaba»”. Şi dădeam marşu’. E, când se aşeza lumea la masă, trebuia să cânţi de masă, nu ca acum, că vrei să mănânci o friptură şi-ţi urlă maneaua în ureche la boxe. Acolo, la masă, se vedea lăutarul ăla bun şi ăla prost. Dacă ieşea bine la nunta aia, erai angajat şi la altele, aşa stătea treaba. Pe mine m-au apucat oamenii că sunt muzicant serios şi, dacă îmi iau răspunderea pentru nişte lăutari, atunci iese bine. Mă mai şi stresam, ce-i drept, că mai întâr­zia câte unul, dar vorba a fost vorbă. Mai e o rasă de ţi­gani, la care am cântat 20 de ani, nu era nuntă de ar­gintari să se facă fără mine. Ne-am respectat reciproc foarte mult.

Costel Trompetistu

Costel Trompetistu

- În străinătate ati cantat?

- Eu am cântat şi acolo muzică lău­tă­rească. Şi în America, şi la Paris, şi în Olanda, unde am fost foarte apreciat. Uite un reportaj din “New York Times”, după con­certul meu acolo. Muzică lăutărească am cântat şi la Opera din Viena, în 1990, la concertul în favoarea României. Făcusem repetiţii cu Johnny Răducanu, la sfârşitul anilor ’80, da’ nu ne-au dat ăştia voie să ple­căm să cântăm afa­ră. Johnny ne ştia, aşa că am mers îm­preună la concertul ăsta mare, cu Placido Domingo, cu Ileana Cotrubaş. Noi trebuia să cântăm două piese, şase minute adică, da’ ne-au lăsat ăştia să plecăm? Uite-aşa băteau din picioare, până la urmă, am cântat 25 de minute! De trei ori ne-au re­che­mat pe scenă, am avut cel mai mare succes. Când am ajuns acasă, în loc să fim lăudaţi, am primit tot felul de critici, că nu cu muzica asta de mahala trebuia să reprezentăm România!

- Şi acum, la 75 de ani, mai cântaţi la trompetă?

- Mai suflu din când în când la clarinet, să-mi mai iau dorul de trompetă. N-am mai cântat de vreo doi ani, sunt într-o lucrare de lungă durată cu dantura şi nu pot să suflu. Dar vreau să termin lucrarea şi să iau să cânt din nou cu trompeta. Şi ştiţi de ce? Pentru că am oameni care mă caută în continuare. Uite, săptă­mâna trecută, m-a sunat un prieten care de meserie e un soi de pictor d-ăsta de firme. Zice: “Hai, mă, pe la mine, vine Fulgerică, vine Marian a lu’ Panseluţa cu clarinetu’, ia şi tu trompeta.” “Mă, nu pot să suflu, cu lucrarea asta”. “Bine, mă, lasă trompeta, vino aşa, să te mai vedem”. Ştiu că n-o să mai pot să ajung la va­loarea de până acum, dar vreau să cânt din nou cu trompeta pentru oamenii ăştia, care m-au iubit şi m-au apreciat.
Sursa: Dormula AS

 Leave a Reply

(required)

(required)

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>