Barbu Lăutaru
(n. ~1780, Iasi – d. ~1860, Iasi)
Instrument: cobza
Articole legate de Barbu Lautaru’:
Barbu Lautarul se rascumpara din robie
Barbu Lăutaru, pe numele adevarat Vasile Barbu, a fost un cântăreț și cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv și prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).
Abilitatea muzicala a mostenit-o din familie. In taraful tatalui sau si-a facut practica cu temeinicie, creandu-si unele relatii pe la curtile boierilor, ce avea sa le colinde dupa moartea parintelui sau, cu propriul taraf.
Tot de la tatal sau a mostenit si multe cantece, mai ales balade, ce povesteau faptele pline de vitejie ale moldovenilor.
Taraful lui Barbu se bucura de o mare faima in periferia Frecaului, era solicitat sa cante in saloanele boieresti: cadril, vals, mazurca.
In 1814, talentul lautarilor avea sa fie cunoscut si in Rusia. Dumitru Plaghino si Costache Pantazoglu, doi boieri moldoveni, au fost trimisi la Chisinau de Scarlat Calimah- Voda, insotiti de cei mai strasnici lautari dintre toate tarafurile moldovene. Se presupune ca cel mai vestit scripcar nu putea sa lipseasca.
Barbu Lautaru
Ales an de an starostele lautarilor, Barbu lupta pentru drepturile si privilegiile ceterasilor, ajungand sa fie stimat si foarte iubit de toti cei din bransa.
Odata cu introducerea Regulamentului Organic, in tara noastra s-au desfiintat meterhanelele (fanfare) turcesti, grecesti. Cantecul popular si muzica de petrecere au inceput sa-si piarda din interes.
Astfel si Barbu trebuia sa-si innoiasca repertoriul cu cantece la moda, de dragoste si cu dansuri de salon occidentale. Barbu avea 60 de ani si cariera sa artistica ajunsese in declin, traind mai mult din gloria trecutului, avand succes la public tot cu baladele, doinele si horele.
A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Barbu Lăutaru gaseste resursele artistice si fizice de a-l impresiona pe marele virtuoz maghiar. Intalnirea lor devine pretutindeni cunoscuta, datorita unui articol publicat in saptamanalul francez “La Vie Parisienne”, nr. 48 din 28 noiembrie 1874. S-au intalnit in casele Cazlariu de la consulatul austriac, la conacul lui Vasile Alecsandri de la Mircesti, in casele Diditei Mavrocordat si in casele lui Alecu Bals.
Instrumentele lautarilor se compuneau dintr-o violina, un nai si o cobza care semana cu mandolina. Liszt i-a ascultat cu mare atentie pe acei artisti ambulanti, care nu aveau studii muzicale, ci doar cantau dupa ureche. Cantecele tiganesti sau marsurile nationale l-au impresionat pe pianist, rasplatindu-i pe muzicanti cu un pumn de galbeni turnati in paharul lautarului, zicand: “Bea, Barbule lautar, stapanul meu, bea, caci Dumnezeu te-a facut artist si tu esti mai mare decat mine”.
Pianistul a impresionat apoi audienta cu un mars unguresc. Toata improvizatia lui Liszt a fost reprodusa de Barbu fara a omite nicio nota. Liszt a petrecut nenumarate seri in compania muzicantilor, dupa cum afirma in cartea sa: “Lautarii si muzica lor in Ungaria”. Cantecele adunate din Ardeal, Valahia, Bucovina si de la Barbu Lautarul, Liszt avea sa le foloseasca in “Rapsodia romana pentru pian”, dar si in alte lucrari. Surprinzator este faptul ca Liszt nu a mentionat nici macar o data numele lui Barbu Lautarul in cartea sus amintita, ci doar caracterul muzicii romanesti si instrumentele populare.
Barbu Lautaru
Barbu Lautarul s-a mentinut aproape 40 de ani la conducerea breslei lautaresti, avand un talent exceptional. El a creat gustul pentru muzica autentica, servind-o ca izvor de inspiratie compozitorilor de muzica culta. A mai cantat la nai si cobza, mananuindu-le cu aceeasi usurinta, desi neintrecut era si in piesele vocale.
S-a casatorit de tanar, a avut trei copii, toti lautari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul si Vasile Scripcariul. Toti trei au fost talentati, de vreme ce si-au putut aduna importante sume de bani spre a se rascumpara din robie, dupa cum scrie condica de “Prescrierea birnicilor si a dezrobitilor tigani din orasul Esi. Anul 1845 iulie 6″.
Familia sa a avut un rol important in viata artistului. Conform muzicologului rus Kotliarov, numele familiei Barbu se intalnea la starostia nescrisa a breslei iesene.
Barbu Lautarul a murit la Iasi in varsta de 80 de ani. Intrucat numele sau nu s-a gasit in nicio condica de decese, se pare ca ar fi fost inmormantat in curtea bisericii Sf. Ioan Zlataust. In curtile bisericilor, numarul celor inmormantati era limitat doar pentru ctitori si cativa credinciosi devotati, iar pentru ei nu s-au mai deschis catastife.
