May 112015
 

Stefan Luchian - Barbu Lautaru
Barbu Lăutaru
(n.  ~1780, Iasi – d.  ~1860, Iasi)
Instrument: cobza

Articole legate de Barbu Lautaru’:
Barbu Lautarul se rascumpara din robie

Barbu Lăutaru, pe numele adevarat Vasile Barbu, a fost un cântăreț și cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv și prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).

Abilitatea muzicala a mostenit-o din familie. In taraful tatalui sau si-a facut practica cu temeinicie, creandu-si unele relatii pe la curtile boierilor, ce avea sa le colinde dupa moartea parintelui sau, cu propriul taraf.

Tot de la tatal sau  a mostenit si multe cantece, mai ales balade, ce povesteau faptele pline de vitejie ale moldovenilor.

Taraful lui Barbu se bucura de o mare faima in periferia Frecaului, era solicitat sa cante in saloanele boieresti: cadril, vals, mazurca.

In 1814, talentul lautarilor avea sa fie cunoscut si in Rusia. Dumitru Plaghino si Costache Pantazoglu, doi boieri moldoveni, au fost trimisi la Chisinau de Scarlat Calimah- Voda, insotiti de cei mai strasnici lautari dintre toate tarafurile moldovene. Se presupune ca cel mai vestit scripcar nu putea sa lipseasca.

Barbu Lautaru

Barbu Lautaru

Ales an de an starostele lautarilor, Barbu lupta pentru drepturile si privilegiile ceterasilor, ajungand sa fie stimat si foarte iubit de toti cei din bransa.

Odata cu introducerea Regulamentului Organic, in tara noastra s-au desfiintat meterhanelele (fanfare) turcesti, grecesti. Cantecul popular si muzica de petrecere au inceput sa-si piarda din interes.

Astfel si Barbu trebuia sa-si innoiasca repertoriul cu cantece la moda, de dragoste si cu dansuri de salon occidentale. Barbu avea 60 de ani si cariera sa artistica ajunsese in declin, traind mai mult din gloria trecutului, avand succes la public tot cu baladele, doinele si horele.

A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Barbu Lăutaru gaseste resursele artistice si fizice de a-l impresiona pe marele virtuoz maghiar. Intalnirea lor devine pretutindeni cunoscuta, datorita unui articol publicat in saptamanalul francez “La Vie Parisienne”, nr. 48 din 28 noiembrie 1874. S-au intalnit in casele Cazlariu de la consulatul austriac, la conacul lui Vasile Alecsandri de la Mircesti, in casele Diditei Mavrocordat si in casele lui Alecu Bals.

Instrumentele lautarilor se compuneau dintr-o violina, un nai si o cobza care semana cu mandolina. Liszt i-a ascultat cu mare atentie pe acei artisti ambulanti, care nu aveau studii muzicale, ci doar cantau dupa ureche. Cantecele tiganesti sau marsurile nationale l-au impresionat pe pianist, rasplatindu-i pe muzicanti cu un pumn de galbeni turnati in paharul lautarului, zicand: “Bea, Barbule lautar, stapanul meu, bea, caci Dumnezeu te-a facut artist si tu esti mai mare decat mine”.

Pianistul a impresionat apoi audienta cu un mars unguresc. Toata improvizatia lui Liszt a fost reprodusa de Barbu fara a omite nicio nota. Liszt a petrecut nenumarate seri in compania muzicantilor, dupa cum afirma in cartea sa: “Lautarii si muzica lor in Ungaria”. Cantecele adunate din Ardeal, Valahia, Bucovina si de la Barbu Lautarul, Liszt avea sa le foloseasca in “Rapsodia romana pentru pian”, dar si in alte lucrari. Surprinzator este faptul ca Liszt nu a mentionat nici macar o data numele lui Barbu Lautarul in cartea sus amintita, ci doar caracterul muzicii romanesti si instrumentele populare.

Barbu Lautaru

Barbu Lautaru

Barbu Lautarul s-a mentinut aproape 40 de ani la conducerea breslei lautaresti, avand un talent exceptional. El a creat gustul pentru muzica autentica, servind-o ca izvor de inspiratie compozitorilor de muzica culta. A mai cantat la nai si cobza, mananuindu-le cu aceeasi usurinta, desi neintrecut era si in piesele vocale.

S-a casatorit de tanar, a avut trei copii, toti lautari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul si Vasile Scripcariul. Toti trei au fost talentati, de vreme ce si-au putut aduna importante sume de bani spre a se rascumpara din robie, dupa cum scrie condica de “Prescrierea birnicilor si a dezrobitilor tigani din orasul Esi. Anul 1845 iulie 6″.

Familia sa a avut un rol important in viata artistului. Conform muzicologului rus Kotliarov, numele familiei Barbu se intalnea la starostia nescrisa a breslei iesene.

Barbu Lautarul a murit la Iasi in varsta de 80 de ani. Intrucat numele sau nu s-a gasit in nicio condica de decese, se pare ca ar fi fost inmormantat in curtea bisericii Sf. Ioan Zlataust. In curtile bisericilor, numarul celor inmormantati era limitat doar pentru ctitori si cativa credinciosi devotati, iar pentru ei nu s-au mai deschis catastife.

 

Apr 152015
 

Marin Cotoanta
Marin Cotoanță
(n. 23 iulie 1926, Com. Maldaeni, Jud. Teleorman - d. 8 septembrie 2000, Bucuresti) – 74 ani
Instrument: cobza
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare

Marin Cotoanță  a fost un cunoscut cobzar și lăutar virtuoz din România.

S-a născut la 23 iulie 1926 în comuna Măldăeni, județul Teleorman într-o familie de vestiți lăutari de pe meleagurile Brumnașului.

Din 1936 începe să studieze cobza cu bunicul său, si în 1945 intra în orchestra Mariei Tănase.

În 1953 este angajat la Orchestra de muzică populară Radio, înregistrând până în 1965 o serie de balade și melodii lăutărești rurale pentru fonoteca de aur a radiodifuziunii.

Marin Cotoanta cu Ion Albesteanu - 1996

Marin Cotoanta cu Ion Albesteanu in anul 1996

În 1966, respectiv 1968 înregistrează cele două discuri mici ale sale, sub bagheta dirijorilor George Vancu și Radu Voinescu.

Marin Cotoanță i-a însoțit în concerte pe marii artiști români, începând cu Maria Tănase, Fărâmiță Lambru, Ion Albeșteanu, Marin Chisăr și alții.

Moare pe 8 septembrie 2000 in Bucuresti

Marin Cotoanta cu Ion Albesteanu

Marin Cotoanta cu Ion Albesteanu

sursa: Wikipedia

Sep 012014
 

Gheorghe Motoi Clejani
Gheorghe Moţoi – Taraf de Haiduci din Clejani

(n. 1915, Clejani – d. 1991, Bucuresti) – 76 ani
Instrument: cobza, chitara, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Tudor Gheorghe, Nicolae Neacsu (Culai), Dumitru Baicu (Cacurica), Florea Basaru, Petre Manole

Articole legate de Gheorghe Moţoi
Ţimbalist, cobzar, chitarist şi mai presus de toate o mare voce şi un suflet deosebit

Gheorghe al Fiţii, cum mai era el numit, a fost un baladist fără pereche, care cunoştea pe de rost toate baladele zonei. La inceput cănta la cobză, apoi la ţambal, iar spre bătrăneţe se acompania de chitară. Vocea lui era cu totul aparte, mai “spărtigoasă”, cum spune Marin Părvan, un clejănean care l-a ascultat pe viu şi care a fost pe vremuri director al căminului cultural al comunei.

La nunţile la care era chemat, Gheorghe Moţoi putea să cănte cele mai frumoase căntece de dragoste şi balade. “Dacă le cănţi numai de dragoste, nu se supără nici unul”, ii spunea Moţoi. Gheorghe Moţoi ştia 30 de balade, unele extrem de lungi, şi alte zeci şi zeci de doine, căntece de petrecere şi de dragoste. Baladistul Neajlovului a murit in 1991. A avut o fată şi doi băieţi, nici unul nu i-a dus insă căntecul mai departe.

Un artist extraordinar, Tudor Gheorghe, vorbeşte despre cel ce i-au inspirat “ofurile”, “neichile” şi strigăturile: Gheorghe Moţoi.

Repertoriul marelui Tudor Gheorghe ar fi fost poate un pic mai sărac fără cântecele preluate de la cel supranumit “Baladistul Neajlovului”.

Despre ţăranul din Clejani ce uimea Romania au vorbit şi conaţionalii săi, dar şi marii artişti străini. Tudor Gheorghe sunea că “despre Gheorghe Moţoi, domnul Amzulescu, de la Institutul de Folclor, îmi povestea că, atunci când venise în Romania Paul Robson, marele cântăreţ american de culoare, ai noştri i-au pus la Institut marile valori ale cântecului popular, şi a spus că nimeni nu e ca Gheorghe Moţoi”.

Tudor Gheorghe despre Gheorghe Moţoi
“L-am cunoscut şi pe cel mai mare, din punctul meu de vedere, pe Gheorghe Moţoi, din Clejani. Acesta era înzestrat cu un glas absolut fantastic, canta umilitor pentru absolut orice tenor cu studii înalte, pentru că el cântă precum canta Pavaroti. Pentru cunoscători, vreau să vă spun, pentru el a cânta în SI-natural sau DO nu era nici un fel de problemă. Eu am preluat de la el, ascultând şi fermecându-mă frumuseţea glasului său şi extraordinara simplitate cu care se cântă la Clejani în acea perioadă, câteva cântece esenţiale ale Teleormanului. Unul dintre cele mai frumoase cântece se cheamă «Voinicul străin» şi este la limita dintre epic şi liric. Vreau să vă spun că el cântă acest cântec cu un ton mai sus faţă de cum îl cânt eu. «Doina din Teleorman» şi incă alte cântece pe care eu le-am introdus în repertoriul meu el le cântă cu un ton, două desupra celui în care le cânt eu, şi eu cânt totuşi pe nişte tonalităţi foarte înalte, greu de accesat, ca să zic aşa, de cântăreţii din ziua de azi de muzică populară”, a spus Tudor Gheorghe.

În Clejani, oamenii şi-l amintesc pe Gheorghe al Fiţii ca pe un artist remarcabil. Cu vocea sa “spărtigoasă”, după cum o descrie Marin Pârvan, primarul de la Clejani, făcea inima omului să treacă prin toate stările omeneşti posibile. Numele lui este respectat şi azi, la fel cum era respectat şi în trecut.

Taraf de haiduci Clejani

Gheorghe Motoi – Taraf de Haiduci Clejani

Marin Pârvan, primarul, are foarte multe amintiri legate de Gheorghe al Fiţii.

Cântecele sale “deosebite” rămân în memorie. “Cântă la chitară rece. Era mai mult de acompaniament. Dar avea unele lucruri mai aparte. El cântă balade de gen: «De aş prinde o cucoană, s-o jupoi s-o fac pastramă/ De aş prinde un ciocoi, să-l jupoi să-l fac cimpoi» cântece vechi. Avea în repertoriu mai mult cântece vechi, de petrecere. Poate o să vă surprindă un aspect, dar Clejanii n-au cantat niciodată muzică ţigănească, muzică aşa cum au ruşii, cum au ţiganii turci, muzică ce se cântă în limbajul respectiv şi care se referă la lumea lor.”

“Se spunea despre Moţoi, domne, ăsta era atât de-al dracului, încât în clipa în care cânta stingea lampa în cort. Spărgea sticla de lampă! Nu e o glumă! Datorită forţei glasului, datorită trepidaţiilor, spărgea sticla de lampă! Şi asta era extraordinar. Ca artist era 7 clase peste Zavaidoc “Un om vesel, cumpătat, glumeţ. Un artist desăvârşit. Gheorghe Moţoi a urmat traseul “clasic” al lăutarilor din Clejani, “a învăţat muzica în familie, la noi se moştenea şi se învaţa muzica din tată în fiu”.