Apr 242014
 

Victor Gore

Victor Gore

(n. 17 martie 1931, Bucuresti – d. 27 februarie 2008, Bucuresti ) – 77 ani
Instrument: acordeon, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Romica Puceanu
Articole legate de Victor Gore:
Victor Gore (numele sau real a fost Victor Dima) s-a născut în 1931 în București fiind fiul violonistului Gore Ionescu.Tatal sau Gore Ionescu a avut opt copii: Ion, Fane, Maria, Aurel, Victor, Georgeta, Cristina şi Tanţa. Unul dintre copii, Ion, a murit din tinereţe, in timpul războiului, cănd a venit din armată. Acelaşi lucru s-a intămplat şi cu Maria. Pe una dintre fete, Tanţa, a botezat-o Grigoraş Dinicu, fiindcă nu se făcea chef sau petrecere la Grigoraş Dinicu şi la Ion Voicu fără Gore Ionescu. “Am participat şi eu la două nunţi. Ion Voicu trebuia să fie naş, dar nu a mai putut să ajungă, aşa că băiatul lui, Mădălin, i-a ţinut locul şi a fost naş alături de mama lui. Am căntat chiar la Inter, cănd s-a deschis”, işi aminteşte Victor Gore.În anul 1937 se mută la Târgoviște cu familia. Din 1941 începe să învețe să cânte la acordeon si din 1945 începe să cânte ca acordeonist în taraful tatălui său, la nunțile de argintari de la marginea orașului Târgoviște. În 1949 se întoarce la București, în cartierul Floreasca. Până în 1955 cântă la diferite nunți de români și țigani;

În a doua jumătate a anilor `50 formează „Taraful Fraților Gore” împreuna cu fratele său Aurel Gore.
Victor Gore era în anii `50 printre cei mai căutați acordeoniști din București. Realizatorii TV și radio îi preferau pe cei doi „frați Gore” considerându-i „cei mai autentici lăutari de mahala”. Și astazi Teișenii (Teiș este o mahala din Târgoviște unde s-a născut Gore Ionescu, tătal lui Victor Gore, și unde familia mai revenea din când în când, în special înainte de și în timpul războiului) își spun urmașii celor mai mari lăutari, unii adaugându-și porecla „Teișanu”, mandrie bazată pe înaintași. Cele mai cunoscute familii de teișeni au fost Puceanu (Ion, Romica), Gore (Ionescu, Victor, Aurel) și Măslină (Grigore, Vasile), toate ajungând, în generația `40 – `60, reprezentate de lăutari urbani bucureșteni.

În 1960 imprimă primul său disc la Electrecord, în perioada imediat urmatoare 1961 – 1965, acesta împreună cu fratele său Aurel devin recunoscuți drept unii dintre cei mai buni lăutari ai României. În 1961 este angajat la Teatrul Armatei, unde colaborează, în trupa de dansuri țigănești, cu coregraful Gigi Baciu. În 1966 cântă cu Gil Dobrică într-un concert pe Stadionul 23 August. În perioada 1967 – 1969 cântă ca acordeonist secund în Ansamblul Ciocârlia.

În 1971 cântă alături de fratele său Aurel la deschiderea hotelului Intercontinental din Bucuresti, printre invitați numărându-se și violonistul Ion Voicu. În perioada 1972 – 1975 cântă la Ansamblul Poștei Române. În 1993 reprezintă România la un festival de folclor de la Paris, împreună cu Ansamblul „Alunelul” condus în aceea perioadă de Ion Albeșteanu.

Victor Gore a reprezentat Romănia in Franţa, la un festival de muzică populară, in 1993 şi in 1994. A fost acolo cu ansamblul Alunelul. “Am căntat şi folclor şi cei din sală au cerut să le cănt Adu calu să mă duc şi Pleac-o nevestică-n lume; Cand cantam nu se mai auzea nimic şi vedeam lacrimi in ochii celor din sală”, spune cunoscutul lăutar.

Uneori Victor mergea la nunți împreună cu Aurel Gore povestea Costel „Trompetistu`” Vasilescu, într-un interviu: „făceau întrecere care zice mai bine și boldenii [țiganii florari -- n.r.] aruncau cu banii pe ei; sau când făcea Victor o nebunie din aia pe claviatură, pfii! înnebuneau toti. „Bravo Victoraaaș!” și aruncau cu banii pe el”

În 2005 cântă pentru ultima dată la o petrecere privată din Galați. Moare pe 28 februarie 2008 la București.

Victor Gore

Victor Gore

Victor Gore

Victor Gore

Victor Gore

Victor Gore

Apr 222014
 


Marcel BudalaMarcel Budala
(n. 09 iulie 1926, Campina – d. 1989, Bucuresti ) – 63 ani
Instrument: acordeon
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Faramita Lambru, Gabi Lunca, Ion Dragoi

Articole legate de Marcel Budala:

Marcel Budala s-a născut la 9 iulie 1926 în Campina, Jud. Prahova. Mama sa era din Câmpina, iar tatăl său din Iași. Niciunul din cei doi nu aveau vreo ascendență lăutărească sau muzicală de altă natură.

În 1933 începe să învețe să cânte la pian iar in anul 1940 renunță complet la pian în favoarea acordeonului. Astfel, alături de Gheorghiță Trandafir, Marcel Budală devine unul din primii acordeoniști din București (în jurul anilor ’46 – ’47).

În 1946 terminându-și liceul este încadrat în orchestra de muzică populară a Direcției Generale a Serviciului Muncii (DGSM), dirijată în acea perioadă de cunoscutul Iancsi Korosy.

În 1949 este angajat în cadrul Orchestrei de Muzică Populară a Radiodifuziunii astfel fiind unul din fondatorii acesteia. Din 1950 începe să devină din ce în ce mai cunoscut. În perioada 1960 – 1968, colaborează cu mari dirijori și șefi de orchestre, notabili fiind Constantin Mirea, Radu Voinescu și Nicu Stănescu.

Arta muzicală a lui Marcel Budală poate fi considerată ca fiind emblematică pentru o perioada de „clasicism” a muzicii populare de concert. Importante sunt respectarea tempoului just al jocului și cântecului, caracterului și locului formulelor ornamentale specifice, unei frazări firești și neostentative și folosirii elementelor tehnice de virtuozitate în scop expresiv și nu pentru paradă.

În plină maturitate artistică, Marcel Budală i-a surprins pe toţi cei care l-au ascultat cu via preocupare de a-şi primeni şi îmbogăţi repertoriul. Credea cu sinceritate că fără muncă susţinută nu te poţi menţine. Se întâlnea cu lăutari bătrâni, cu oameni din popor pe care îi asculta cântând şi mai învăţa câte ceva. Dovadă stau înregistrările sale discografice atât de numeroase, ale acestui artist disciplinat, extrem de modest, care a ocupat şi ocupă un loc de frunte printre cei mai de seamă virtuozi ai acestui intrument numit acordeon.

Repertoriul său este în marea majoritate unul muntenesc, având în vedere că este născut la Câmpina, dar a preluat şi din cel moldo­venesc, respectiv băcăuan. Chiar Ion Drăgoi a cântat cu el în mari spectacole, iar melodiile interpretate in­trau astfel şi în repertoriul lui. Meşter al melodiilor lăutăreşti, Marcel Budală interpreta şi melodii din nordul Moldovei, mai mult din centrul ei, dar şi din zona dunăreană şi dobrogeană, cadânească, vlahă (aro­­mâ­nă) şi bulgărească. Existau şi cân­tece din Oltenia în repertoriul său, câte­va din jocurile lui de la Calafat, de Urziceni, de la Titu, de la Frumuşani, de la Argeş, de la Breaza sau geamparale.

Surprinzătoare sunt agilitatea degetației, cu deosebire a dublelor, triplelor și cvadruplelor staccaturi, dar și tehnica mânuirii burdufului, prin care Marcel Budală realiza bogate plaje de nuanțe, ajungând până la sunete aproape șoptite. Inteligența folosirii contrastelor și a expresivității intensităților sonore rămâne unul dintre darurile sale de excepție în care nu a fost până în prezent egalat.

În fonoteca radio există piese celebre precum “Cimpoiul”, o piesă în care acordeonistul imită cimpoiul cu ajutorul unei tehnici speciale, denumită în termeni muzicali glissando, procedeu de trecere rapidă, la instrumentele cu coarde sau la pian, de la un sunet la altul prin alunecarea unui deget, respectiv a unghiei degetului arătător peste toate sunetele.

Nu numai cântecele liric-lăutărești ci și horele sale de ascultare sau chiar sârbele lui Marcel Budală sunt intonate de către acordeonul său foarte expresiv (în special pentru generația din care face parte).
Marcel Budală moare în 1989 la București.

Marcel Budala

Marcel Budala

Apr 022014
 

Ionel Tudorache
Ionel Tudorache
(n. 1953, Buzau – )
Instrument: acordeon, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Romica Puceanu

Articole legate de Ionel Tudorache:

Ionel Tudorache s-a nascut in 1953, in orasul Buzau, fiul violonistului Aurel Tudorache. In perioada 1975 — 1980 devine acordeonistul secund al Romicai Puceanu, colaborand cu aceasta frecvent. In 1998 formeaza un taraf clasic:„Taraful Ionel Tudorache”,colaborand cu acesta pana in prezent, cu foarte mici modificari de personal.

Maestrul Ionel Tudorache este considerat de specialiştii în domeniul muzical unul dintre cei mai buni interpreţi ai genului lăutăresc, un mare maestru al acordeonului. Fiu al unui lăutar violonist, Ionel Tudorache cântă de la vârsta de cinci ani.

La cinci ani, a pus ochii pe vioara tatălui şi, cum era el plecat de acasă, o lua şi scârţâia la ea, pe o coardă, cum îl ducea mintea. Se obişnuia ca fiul să în­veţe un alt instru­ment, pentru a cânta mai apoi în fa­milie, aşa că tatăl n-a vrut să-i arate se­cretele viorii. Însă a fost atent la “talentele” sin­gurului său fiu. “Băieţii cu care cânta tata veneau acasă la noi, după câte o nun­tă, făceau un şpriţ şi cântau, aşa, pentru ei, ca o repetiţie. Cântau ce le plăcea lor, şi beau un pahar, că la nuntă te duci să munceşti, nu să bei, bei acasă, pe banu’ tău, ce, să te vadă toţi? Şi eu mă uitam la ei şi-mi plăcea acordeonu’, avea tata un acordeonist bun.

După aia, luam eu o sită, ştiţi, d-aia subţire, cu două toarte, băgam mâinile printre ele, şi ziceam că-i acor­deon, mă suiam pe masă şi mă-ndoiam, mă suceam, ce mai era de mine! A văzut tata că-mi place, şi la şapte ani mi-a luat acor­deon. Am învăţat foarte repede, că dacă ai daru’ acesta, miru’ acesta, să cânţi, şi ai ureche muzicală, te duce. Practic, m-a în­vă­ţat un unchi de-al meu, din partea ma­mei, un tangou, un simplu tangou, «Marea de smarald». Era aşa: «N-am să uit ni­cio­dată-n viaţă, marea de sma­rald». Un tangou, o melodie aşa. După asta le mai în­semnam eu pe clape, cum vine «Măi tramvai», un vals, cutare, după aia am început singur.”

La inceput a abordat muzica usoara , valsuri , iar de muzica lautareasca s-a apucat abia la 15 ani . Sub aripa tatalui sau , violonistul Aurel Tudorache , Ionel Tudorache s-a imprietenit foarte repede cu acordeonul . A incercat la inceput sa cante cu vioara , insa tatal lui nu l-a lasat . Cand era tanar i se spunea ‘Marcel Budala’ sau ‘Ilie Udila’ .

Pentru că a avut talent, a fost remarcat peste ani şi de fiul cel mai mic al cuplului dicatorial Ceauşescu. ”Prima oară am cântat la Constanța pentru Nicușor. Se purta frumos cu noi, ca un adevărat domn. Îi plăcea melodia La Chilia-n port”, povestește Ionel Tudorache. Lăutarul buzoian are deja trei albume înregistrate la casa de discuri Electrecord şi este cunoscut pentru originalitatea cu care interpretează melodia “La Chilia-n port”. ”Eu sunt cel care a mers în Chilia pentru documentare și a ridicat-o la rangul de șlagăr al muzicii lăutărești. Am îmbunătățit-o mult, eu și cu instrumentiștii pe care i-am avut de-a lungul timpului”, spune, mândru, lăutarul din Buzău.

Ionel Tudorache sau „Fărâmiță” cum prietenii îl alintă, a beneficiat de un har și o înclinare către acordeon din fragedă copilărie. A frecventat cercurile celor mai buni muzicieni cum ar fi Romica Puceanu, pe care a acompaniat-o 5 ani, pentru a produce un excelent album de muzică originală, compoziție proprie atât versurile cât și muzica.

Taraful Ionel Tudorache a înregistrat la Electrecord în anul 2000 un album numit “La Chilia-n Port”, iar piesa ce da numele albumului a fost folosita la ecranizarea romanului scris de Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni“, aflat in regia lui Serban Marinescu, in care au interpretat nume celebre ale cinematografiei romanesti: Gheorghe Dinica, Victor Rebenciug si Maia Morgenstern.

A crescut cu cantece lautaresti vechi , si chiar daca incalca putin traditia , marele lui talent nu se sprijina doar pe ureche . Inafara de ce a invatat dupa ureche a studiat impreuna cu un profesor . I-a placut de asemenea scoala ; a dat examen la ‘ Petrol si chimie ‘ luandu-l cu 8,25 . Are diploma de strungar.

Are 3 copii : o fata si doi baieti . Fata cea mare a terminat conservatorul si este un veritabil profesor de pian . Cel de-al doilea copil , Ciprian Tudorache , a incercat mai intai sa cante la vioara insa in cele din urma a invatat contrabasul . Al treilea fiu , Marian Tudorache , a facut pianul si tambalul , insa pasiunea lui astazi este gastronomia .

Ionel Tudorache ramane un veritabil lautar de moda veche , la care se adauga cea mai frumoasa interpretare a unuia din marile cantece populare lautaresti : La Chilia-n port.

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache


Ionel Tudorache

Ionel Tudorache


Ionel Tudorache

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache

Mar 142014
 

Faramita Lambru
Faramita Lambru

(n.15 septembrie 1927, București  - d.12 decembrie 1974, București) – 47 ani
Instrument: acordeon, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
Discografie: click aici pentru vizualizare
A colabort cu: Maria Tanase

Articole legate de Faramita Lambru:
Stilul de interpretare al lui Faramita Lambru

Faramita Lambru s-a născut la 15 septembrie 1927 într-o familie de lăutari.
A învățat să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță.
Având ureche muzicala, a reținut foarte repede repertoriul uzual țigănesc si si-a dezvoltat un stil vocal unic de interpretare.

Fărâmiță Lambru a fost unul dintre cei mai compleți și originali lăutari bucureșteni din a doua jumătate a sec. XX. Ca instrumentist, cânta cu virtuozitate excepționala la bașii mâinii stângi ai acordeonului, după cum stăpânea și întreaga gamă de fiorituri melodice (de extremă finețe și subtilitate tehnică lăutărească, aproape „vocala”, pentru mâna dreapta). Fărâmiță Lambru  a fost primul acordeonist din România care a cântat la acordeon un solo de bași, la sfârșitul anilor `40.

În calitate de acordeonist al Mariei Tănase a stăpânit un repertoriu de aproape 200 de piese instrumentale și peste 150 de piese vocale, având un har particular în interpretarea repertoriului lăutăresc urban (de mahala), admirabil ilustrat mai ales vocal.

Stilul său vocal amintește de vocile din a doua jumătate a sec. XIX (stil vocal menționat și probabil utilizat de Anton Pann, dar și de Chiosea sau Năstase Ionescu), în timp ce frazarea și accentele horelor și sârbelor instrumentale sunt influențate în special de Sava Pădureanu si George Ochialbi (toți lăutari contemporani cu bunicul său).

Faramita Lambru era deja o figura de marca in a doua jumatate a secolului trecut, incepand cu anii ’50 a inceput sa cante la acordeon si participat la diverse manifestari culturale alaturi de Maria Tanase, Dona Dumitru Siminica, Toni Iordache, Ileana Sararoiu.
In 1953 a colaborat cu interpreta Maria Tănase. După moartea acesteia in anul 1963), Fărâmiță Lambru a cunoscut o vertiginoasă carieră de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952–1956 a făcut parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 a trecut la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.
A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională. Întors în țară, a început să facă înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.

În anul 1966 înregistrează primele sale materiale la Electrecord, sub acompaniamentul concert-maestrului de atunci Constantin Mirea și a orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.
Marele artist s-a stins in anul 1974 in urma unei boli de plamani. A fost înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou” din zona Mihai Bravu.

Faramita Lambru

Faramita Lambru

Faramita Lambru

Faramita Lambru

 

Mar 132014
 

Aurel Gore

Aurel Gore
(n. 1928, Bucuresti – d. 1989, Bucuresti ) – 61 ani
Instrument: vioara
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Romica Puceanu, Aurel Gore, Ilie Udila

Articole legate de Aurel Gore:

Aurel Gore se află printre instrumentiştii care au lăsat in urmă veritabila artă a lăutăriei, a fost un virtuoz al viorii, un om care nu ştia notele, dar işi punea sufletul pe strune.

Aurel Gore (numele sau real a fost Aurel Dima) s-a născut în 1928 în București, fiind fiul violonistului Gore Ionescu. În 1937 se mută la Târgoviște cu familia.

Începe să învețe să cânte la cobză din 1938 instruit de Gheorghe „Vetoi” Măslină, dar din 1940 renunță la aceasta în favoarea viorii, îndrumat de tatăl său.

Din 1945 începe să cânte ca vioară a doua, în taraful tatălui său, în această perioadă perfecționându-și tehnica cu alți muzicanți din Târgoviște, dar și din Teiș sau București, dintre acestia amintim pe Petrică „Gușă” Linte sau Ion Puceanu).

In  anul 1946 se alătură ca vioara secundă, tarafului lui Vasile Chira format din Vasile Chira (vioară), Gogu’ Chira (țambal mic), și Grigore „Vetoi” Măslină (cobza), în 1948 preluând conducerea tarafului odată cu moartea acestuia. În această perioadă compune primele sale piese instrumentale (câteva cântece de pahar și cântecul lăutăresc „Mariuță, Marioară”).

În 1949 revine în București, în cartierul Floreasca. Din 1950 începe să cânte la restaurantul „Buzoianu`”, împreuna cu Gheorghe Măslină, mutat și el recent în București. În 1951 se alătură echipei de dansuri populare „Vasile Roaită”.

În 1952 înregistrează primul disc la Electrecord, iar în 1953 este angajat la Teatrul Giulești, unde îl cunoaște pe Ilie Udilă, cu care începe să colaboreze.

Din anul 1957 începe să cânte cu taraful sau format din: Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Mitică “Ochi-Beliți” Ionescu (țambal), Costel Iordache (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă) și Grigore Vetoi Măslină (cobză).

Vârful carierei sale este materialul de debut al Romicăi Puceanu din 1964, Aurel Gore conducând taraful ce o acompaniaza.

Aurel Gore

Romica Puceanu cu Taraful Fratilor Gore

Înregistrează până la începutul anilor `70 alături de Gabi Luncă, Dona Dumitru Siminică, dar și alte câteva discuri mici împreună cu fratele sau, Victor Gore. Moare în 1989 la București.

Aurel Gore

Aurel Gore