Gore Ionescu

Articole legate de Gore Ionescu
Lautarul fara scoala

Gore Ionescu, pe numele său real Dima Ionescu, a fost un violonist și lăutar virtuoz din România. Gore Ionescu a fost unul dintre cei mai recunoscuți lăutari din zona Teișului și cel care a adus pe umeri faima familiei. Se pare că Gore nu a fost chiar un nume, ci mai degrabă o poreclă. S-a transformat în nume, însă nu se știe de unde vine.
El a lansat mari interpreţi, a fost profesor pentru mulţi dintre viitorii foarte cunoscuţi şi apreciaţi lăutari din Romănia. Gore Ionescu, un viorist de excepţie.

S-a născut în 1902, în Teiș, județul Dâmbovița. Gore Ionescu a fost un lăutar violonist fără studii și fără școala: «Știu doar puțin, să mă iscălesc». Dar a fost unul dintre cei mai mari lăutari ai vremii respective, fiind apreciat de însuși Constantin Brăiloiu. Acesta a cules repertoriul instrumental de joc, specific județului Dâmbovița, dar și piese din zonele Argeșului, Oltului, Muscelului, Doljului, Vlașcăi, Banatului, Moldovei și chiar câteva din Transilvania. Acest repertoriu foarte larg și întins geografic denotă faptul că Gore Ionescu era solicitat să cânte nu numai în zona Dâmbovița, ci și în zonele limitrofe ori pe lângă București.

Gore Ionescu

„(…) Am colindat țara și Europa cu societățile (asociațiile) de dansuri din București. Am făcut armata la Târgoviște. Până să am 26 de ani am stat numai în Teiș, dar iarna plecam pe la țară, la munte. Am fost pe la Cernăuți. Barem cu horile am colindat toată țara, în orașe n-am stat decât așa, câte două-trei zile. În schimb am fost în Franța, la Nisa, în Italia, în Serbia, tot cu horile românești (…)”

A participat în numeroase turnee și în străinătate, unde a fascinat publicul larg. A participat și la Expoziția Universală de la Paris, unde a stârnit ropote de aplauze. Europenii, prinzând imediat gustul muzicii și dansurilor românești, au început turnee regulate ale societăților de dansuri, între care, în una din aceste societăți se afla și Gore Ionescu.

Își formează propriul taraf din care mai făceau parte și cobzarul Tudor Marin, Ion Puceanu (vioara întâi), Vasile Dumintru (vioară secundă), Costică N. Dobrică (țambal) și un alt cobzar, Gheorghe Măslină.

Gore Ionescu a reprezentat, în general, un repertoriu instrumental, piesele sale fiind înregistrate pe cilindri de fonograf. Era mult mai ușor de înregistrat pe acest suport. Dar au existat însa și trei piese vocal-instrumentale și anume melodiile: balada Radu Anghel – reprezentat doar de un fragment, deoarece pe fonograf sunt numai trei minute, doina Frunză de dragoste – reprezentată la fel doar de un fragment și cântecul de mahala Jalea țiganului.

În arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” sunt înregistrate 74 de piese cu Gore Ionescu, dintr-un repertoriu mult mai amplu. Majoritatea acestor piese sunt din repertoriul rural și din repertoriul ritual de nuntă al ginerelui și al miresei. Înregistrările le-a făcut la București între 24 și 30 martie 1941, în plin război.

Spre deosebire de urmaşii şi fiii lui, Aurel şi Victor Gore, care au mers in primul rănd pe folclorul urban şi de mahala, vocal instrumental, Gore Ionescu are 99% din repertoriul alcătuit numai din folclor rural. Era un lăutar de ţară! Asta nu inseamnă că nu putea să cănte şi folclor urban. Sunt căteva piese, hora de concert, care dovedesc că, avănd o tehnică instrumentală foarte bună, putea să abordeze şi folclorul urban.

„Cele 74 de piese înregistrate în perioada în care cilindrii de fonograf erau rari, se foloseau cu zgârcenie, dovedesc interesul și aprecierea lui Brăiloiu față de repertoriul lui Gore Ionescu. Spre deosebire de urmașii și fiii lui, Aurel și Victor Gore, care au mers în primul rând pe folclorul urban și de mahala, vocal instrumental, Gore Ionescu are 99% din repertoriul alcătuit numai din folclor rural.” Prof. Dr. Marian Lupașcu — etnomuzicolog

Moare la data de 29 octombrie 1957 la București, lăsând în urmă numeroase cântece și culegeri folclorice de mare rafinament.
sursa: Wikipedia

Constantin Eftimiu

Articole legate de Constantin Eftimiu:
Constantin Eftimiu – Stilul muzical

Constantin Eftimiu, lăutar și violonist român  s-a născut în anul 1908 în satul Preasna, Călărași, într-o familie de vechi lăutari .

În copilărie a rămas orfan de ambii părinți și a fost adoptat împreună cu ceilalți frați ai săi de către o soră din partea tatălui, care locuia la București.

A crescut și s-a format în mahalaua din Șoseaua Iancului, unde în perioada interbelică exista cartierul lăutărilor și unde s-au format de-a lungul timpului numeroși instrumentiști, soliști vocali sau conducători de formații muzicale. Acolo, copiii de lăutari începeau să cânte de mici pe instrumentele părinților sau ale fraților mai mari, la început în joacă, apoi treptat, joaca se transforma în pasiune pentru instrument și pentru muzica cântată în familie.

Așa a început și Constantin Eftimiu să cânte la vioară în anul 1924 alături de vecinii și prietenii si săi care au devenit mai târziu colegi de formație: Fanică „Chioru” Vișan, Mitică „Ochi Beliți”, Costel Trompetistul, Costică al Profirii, Marian Ciupitu sau Mitică Ciuciu.

Până la plecarea pe front, unde a participat la luptele de la Odessa, a cântat la diferite localuri bucureștene, cum ar fi Herăstrau sau Floreasca, participând la petrecerile organizate în cartierele sau prin satele din apropiere. După terminarea războiului, unitatea sa a fost trimisă la Giurgiu, unde Constantin Eftimiu s-a stabilit până la stârșitul vieții, câștigându-și existența practicând meseria de lăutar.

I-a plăcut să aibă casa lui și o familie numeroasă, probabil să compenseze faptul ca el a rămas orfan de ambii părinți la o vârstă fragedă și a crescut în casa unei mătuși. În familie a fost un om deosebit care și-a iubit în egală măsură soția, care era fiica unui lăutar vestit, și cei cinci copii, pe care i-a crescut și i-a îngrijit exemplar.

Cei doi băieți, Constantin (Gică) și Nicușor, au urmat și ei meseria tatălui lor, reușind să se facă cunoscuți ca buni instrumentiști.

Constantin Eftimiu

A cântat în diferite formații din numeroase localuri giurgiuvene de atunci, iar mai târziu, când au fost desființate localurile particulare, a cântat cu orchestra proprie la nunți, în București.

După instaurarea noului regim în 1948, a fost chemat la orchestra populară a casei de cultură din Giurgiu, cu care a început să facă înregistrări la Radiodifuziunea Română, și, în paralel, la casa de discuri Electrecord, cu orchestra Nicu Stănescu. Melodiile înregistrate la Electrecord au apărut pe câteva discuri de ebonită în jurul anilor ’50.

Ocazional a cântat pe litoral la restaurantul „La calul Bălan” din Neptun împreună cu Romica Puceanu și Gabi Luncă, la localul frecventat de persoane din conducerea regimului comunist, printre ei fiind și Nicu Ceaușescu, iubitor de muzică lăutărească. Constantin Eftimiu trebuia să poarte, atunci când cânta, un costum din epoca lui Barbu Lăutaru, care să evoce figura marelui rapsod.

A murit în anul 1988 la Giurgiu la vârsta de 80 de ani, lăsând amintirea, unei mari personalități și a unei voci de aur.

Constantin Eftimiu – Disc Electrecord

Sursa: Wikipedia

Ion Namol

Ion Namol s-a născut în 1914 în Oltenița, jud. Călărași. Din anul 1929 începe să studieze vioara.
În perioada 1944 – 1949 compune foarte multe piese vocale („Cântă cucul de trei zile”, „Cât e Banatul de mare”, „Cine-a zis răului bine”, „Dacă n-ai frați și surori”, „Rău este, Doamne, străin”, „Stinge, Doamne, stelele” sau „Mi-a venit ceasul sa mor”), melodii ce au influențat foarte mult repertoriile incipiente ale unor artiști cunoscuți ai muzicii lăutărești (Romica Puceanu, la începutul anilor ’50 sau Gabi Luncă la sfârșitul anilor `50), dar și repertoriile lui Gheorghe Lambru sau Florică Roșioru.

Se mută în 1950 la București unde devine cunoscut până la jumătatea anilor ’50 în majoritatea zonelor mărginașe (Voluntari, Ferentari, Zăbrăuți, Zețari etc.).

Ion Namol

În 1951 își formează primul taraf, alături de Florică Calu (vioară), „Baba” Ioana (acordeon și voce) și Lenuța „Creața” Dumitriu (acordeon secund) - taraf foarte ciudat în componență, cu două femei acordeoniste și doi violoniști, dar o influență marcantă pentru Romica Puceanu și taraful fraților Gore. Din 1957, acestui taraf se alătură Costel „Trompetistu”, pe atunci un tânăr de 17 ani, deloc cunoscut în lumea lăutarilor Bucureștiului.

În anii `60 – `70, cântă în diverse formule alături de Bebe „de la Petrechioaia”, Mihai Nămol, Ion Petre Stoican sau Marin Doru. Moare în 1985.

Johnny Răducanu (pianist, jazzman, compozitor) – despre Ion Namol
„…în anii `70 Siminică era singurul care mai cânta de „of”. Mai fusese unul de la care învățase el, nea Ion Nămol îi zicea. Ăla era cel mai bun. Întotdeauna se imbrăca elegant, Nămol ăsta, și era foarte respectuos cu toată lumea.”

Ion Matache

Articole legate de Ion Matache:
Stilul de interpretare al lui Ion Matache

Ion Matache a fost un vestit violonist, tambalist si cantaret roman de muzica lautareasca, originar din Arges.

S-a nascut pe 1 august 1905 in comuna Merisani, jud. Arges. Invata lauta (vioara construita de mesteri populari) de la Stan Talos, din satul apropiat Valea Marului, si desfasoara inca de foarte tanar o intensa activitate de lautar (initial si de tambalist pana in 1915) la claci, nunti, hore taranesti ori in carciumile si hanurile vremii.

Taraful Ion Matache

Din anul 1923 face parte din taraful vestitului Costica Boeru din Stalpeni, iar din 1927 canta in numeroase localuri din Bucuresti („11 iunie”, „La trei lei”, „Oituz”, „Cercul Militar”, „Bragadiru”, „Buzesti”, „Calul balan”). Debuteaza la Radio Bucuresti, intr-o emisiune in direct  in 1934.

Cu acompaniamentul tarafului Ion Matache a debutat si Maria Tanase la Radio la 20 februarie 1938. Tot in taraful sau a debutat si nepoata acestuia, Mariuca Matache (pe numele sau adevarat Aurica Ion), in fata publicului bucurestean in 1939.

Concerteaza frecvent cu numeroase alte glorii ale cantecului popular romanesc: Grigoras Dinicu, Maria Lataretu, Rodica Bujor, Ioana Radu, Victor Predescu, Marcel Budala, Toni Iordache si altii.

A fost si un renumit colectionar de viori, cu bune cunostinte in materie. Datorita meritelor sale, a fost decorat cu Medalia Muncii in anul 1947. Se stinge din viata la 27 august 1957 la Bucuresti.

Numele lui Ion Matache a patronat mai mulți ani un amplu spectacol-concurs de muzică populară (Concursul național al tarafurilor tradiționale „Ion Matache”) desfășurat în diverse localități argeșene cu bogate tradiții ale violonisticii populare (Conțești, Stâlpeni, Poiana Lacului, Bughea, Vâlcele, Costești) organizat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Argeș. Ultima ediție a concursului a avut loc în 2008, în Mioveni.

Nicolae Neacșu (Culai) - Taraf de Haiduci din Clejani

Nicolae Neacșu (Culai) s-a născut anul 1924 în satul Clejani, si a început să cânte la vioară încă de la o vârstă fragedă, fiind de asemenea descendentul unor lăutari. A cântat în diverse tarafuri şi trupe la nunţi, înmormântări şi diverse ocazii, în timp ce, în paralel, muncea în agricultură şi vindea ţigări de contrabandă.

Nicolae Neacşu a reuşit performanţa să treacă de la obscuritatea mediului rural în care trăia, la performanţa de a fi considerat unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii. Ştirb, analfabet şi cu o viaţă trăită în sărăcie, Culai a avut şansa de a se fi născut un geniu al viorii, acesta reuşind să uimească lumea din postura de lider al Haiducilor din Clejani cu tehnica lui uimitoare.

Nicolae Neacsu-Culai

În afară de consăteni, primul om care a remarcat talentul său deosebit a fost Speranţa Rădulescu, un muzicolog din Bucureşti. Aceasta a început înregistrările cu Nicolae Neacşu la începutul anilor 1980, pentru ca, în 1986, să vină la Clejani însoţită de un elveţian, pe numele său Laurent Aubert, în urma acestei vizite, într-un final, să se întemeieze celebrul Taraf de Haidouks pentru tarile vorbitoare de limba franceza. (Taraful Haiducilor din Clejani)

Alături de Haiducii din Clejani, Culai a străbătut întreaga lume şi a cunoscut gustul succesului.

În 2002, aceştia au obţinut cel mai important premiu al lor, decernat de BBC şi înmânat de însuşi Johnny Depp.
Cu toate acestea, Culai şi-a anunţat colegii de trupă după ultimul concert al turneului, cel din Elveţia, că el se retrage acasă, la Clejani, întrucât simte că i se apropie sfârşitul. Imediat după revenirea acasă, pe 3 septembrie 2002, acesta a murit în somn.

În ciuda norocului şi popularităţii de care s-a bucurat spre sfârşitul vieţii, Culai a continuat să-şi poarte pălăria lui ponosită, acasă, la Clejani. El s-a văzut ca fiind unul dintre ultimii lăutari ţigani tradiţionali, punctând într-un interviu: “Lucru ăsta nu-l înveţi, îl furi. Lăutarul adevărat este cel care, atunci când aude o melodie, se duce direct acasă şi repetă la nesfârşit din memorie, pentru că cel care îl cântă sigur nu te va învăţa. Da, vioara este uşoară în mână, dar este grea la cântat. Ca matematica. “.
Nicolae Neacşu are un fiu şi un nepot, ambii muzicieni.

Culai

Culai – Taraful din Clejani

Articole legate de Florea Băsaru (Florea Nebunul)
Marin Părvan, primarul Clejanilor, povesteste despre Florea Băsaru

Florea Băsaru s-a născut in 1915. A inceput să inveţe vioara la 9 ani, de la Ivan Bălan, dar şi de la Mitică al Floarii şi Ştefan Pisoi. 
Florea Băsaru -i se mai zicea şi Florea Nebunu sau Florea al Stanii. Uneori era alintat admirativ Florea Cioacă.

Cine l-a cunoscut pe Florea Băsaru spune că era nu numai un om talentat, ci şi un bărbat frumos. Ion Moţoi, fiul lui Gheorghe al Fiţii, spune despre el: “Eu il ştiam de mic. Arăta bine, era un om inalt, la 1.80″. Pentru că l-a cunoscut şi ea, Cornelia, soţia lui Ion, adaugă: “Era un mare lăutar dar şi un mare crai”. Portretul lui Florea al Stanii este creionat cel mai bine de cei care l-au văzut şi ascultat.

Ion Moţoi despre Florea Băsaru : “Ca om, era extraordinar. Dar mai ales era un violonist foarte bun. A ales să cănte cu tata (Gheorghe Moţoi – n.r.) pentru că şi tata era cel mai bun solist vocal din Clejani. Au făcut impreună o formaţie in care l-au luat cu ţambalul pe Petre Manole şi cu acordeonul pe Gică Ion Culae. Era cea mai bună din Clejani”.

Ion Moţoi povesteste despre felul glumeţ al lui Florea Băsaru:  “La petrecerile unde cănta făcea numai năzbătii. Să vă povestesc o intămplare. La nunţi era inainte un obicei numit «capra». Se juca pănă in luarea darului la masă. Cineva se deghiza in «capră» işi punea pe el o pătură care inchipuia pielea animalului, iar naşul mare sau socrul trebuia să cumpere pielea după ce se juca. In general, «capra» o făcea nea Florea Băsaru. La o nuntă aici, in Clejani, chiar la fiica preşedintelui de CAP, ce-i trece prin cap lu Nea Florea, s-a dezbrăcat de tot, fără să ştie cineva, şi a pus pătura pe el. Cănd au tras de pătură ca să-i dea adică pielea caprei celui care a cumpărat-o, nea Florea a rămas in pielea goală!”.

Dumitru Baicu “Cacurică”, alt lăutar vestit al Clejanilor, işi aminteşte că Florea Băsaru ii vrăjea pe toţi cu vioara lui: “Dacă se aşeza lumea la masă şi incepea Florea să cănte, nu mai mănca nimeni, toţi rămăneau cu măncarea in lingură ascultăndu-l!”. Uneori chiar socrii dacă vedeau că a venit la nuntă mai mulă lume decăt s-au aşteptat, ii cereau lui Florea să cănte mai multe căntece indrăgite de meseni pentru ca ei să uite să mai mănănce.

Dupa cum marturisea chiar el, Florea Basaru a inceput să inveţe vioara la 9 ani, de la Ivan Bălan, dar şi de la Mitică al Floarii şi Ştefan Pisoi.
“Dar cel mai mult am invăţat de la Ivan Bălan. Am fost şi pe la Găşteşti după el. El mă lua in braţe şi-mi arăta. Aşa suflet ca ăla…”, sunt vorbele vioristului consemnate de Ciobanu. “Am invăţat la el pănă la etatea de 19 ani. Pe urmă, cănd am inceput să-mi căştig existenţa, am plecat de la el. Prima dată am ieşit la căntare cu Ilie Cimpuloi. După aia am căntat cu Marin Neacşu, cu Florea Neacşu. Am umblat sectoru ăsta al nostru toată Vlaşca. Şi Ilfov, şi Bucureştiu, şi Tiliormanu am căntat. Am mers şi pănâ in Bolintin pănă in direcţia Ciocăneşti. Pe Tiliorman am fost pănă la Ciolăneşti Negreni, Şopărleşti, Siliştea Gumeşti, Mărşa Broşteni. Inspre Giurgiu am fost pănă la Giurgiu, şi de acolo am fost la Slobozia. Am căntat o nuntă tocmai la Pruntu-Belu, Frăteşti, Comana. Şi-acuma mă mai duc p-acolo că s-a ivit copii d-ăştia tineri, mai iau căte ceva de la ei, le mai dau şi eu căte ceva“, i-a povestit Băsaru muzicologului care a făcut cercetări la Clejani.

Florea Basaru – Taraful Haiducilor din Clejani

Vioristul Florea Băsaru nu a căntat numai la nunţi sau hore din Clejani, imprejurimi sau in alte judeţe. El a căntat şi la Bucureşti, fiind solicitat la tot felul de ocazii deosebite. A căntat la cărciumi sau “prăvălii”, cum le numea el.

Iata ce declara Florea Basaru:
“Am căntat şi la Bucureşti, prin Rahova, la Cioculeţ – Caraivan, ii spunea lui, da’ George il chema pe el – vreo două luni de zile. Săptămăna aceea m-am mutat la Virtej, la Mitrică; eram angajat cu anul acolo. Am căntat un an. Pe urmă am fost la Chiriac, la Clinceni, fro zece, cinşpe sărbători. La Poieni, la Prăjitu, fro zece-douăzeci dă sărbători. Aici am căntat la Niculaie Circiumaru şi la Mişu Stoenescu, şi la Marin Dovleac. asta e fecioru lu Naie Brutaru. Am căntat şi la Ghiţă Ionescu, in faţa sfatului. La Găşteşti, la Ghimpe, cănd aveam fro douăzeşidoi dă ani, douăşpatru ani. Intr-un an căntai la zece negustori, că nu-mi da bani, şi-atunci plecam sau dacă imi da unu mai mult, plecam. Intr-un an căntam şi la douăzeci dă negustori”.

Virtuoz cum era, Băsaru cunoştea orice tip de muzică, mai veche sau mai la modă. Insă lui ii plăcea să cănte mai mult muzica bătrănească. “Ţărăneşti imi place mie, naţionale. Alea imi place mie şi numai după alea mă bat. Tangouri nu cănt nici dă frică. Imi place muzica, da nu cănt; eu naţionale cănt”, a spus vioristul. A căntat pe oriunde i se cerea şi ii convenea preţul, dar “numai la joc, pentru băuţi n-am căntat”. Se pare că aceasta este o caracteristică a lăutarilor care se respectă. Nu le plac oamenii beţi. Numai cei a căror voie bună depindea şi de căntarea lor.

A murit in 1986, la 71 de ani. Dorinţa lui era să fie dus la groapă in maşina lui Ion Moţoi la care ţinea foarte mult. Şi voia i-a fost indeplinită, fiind inmormăntat ca un lăutar adevărat cu tot respectul celor care l-au conoscut.

Florea Cioaca

Articole legate de Florea Cioaca
Stilul unic de interpretare al lui Florea Cioaca

Florea Cioaca s-a născut la 15 ianuarie 1916 în comuna Segarcea, jud. Dolj, părinții săi fiind din comuna Izvoarele-Rudari. Din 1923 începe să cânte la vioară, curând fiind solicitat la nunți și petreceri, inițial pe plan local și mai târziu în împrejurimi. 

În 1934 se stabilește în comuna Bârca (Dolj). Aflat la a doua căsătorie, aici va cânta în taraful lui Ioan „Limbă” Neagră , socrul său, din această perioadă începând să cânte și la marginea Craiovei. După aceea virtuozitatea sa a crescut din ce în ce mai mult.

Din cele două căsătorii pe care le-a avut i s-au născut copiii Dinu, Gheorghe, Marin Gogu și Mimi Cioacă, toți cei patru băieți devenind, la rândul lor, lăutari.

În 1949, în vederea formării orchestrei noului ansamblu „Ciocârlia”, care tocmai se înființa, dirijorul Victor Predescu, îl cheamă pe acesta la București, împreună cu un alt lăutar al Craiovei – fluierașul Marin Chisăr, originar din Goicea (la recomandarea lui Florea Cioacă).

În 1953 înregistrează primele sale piese la radio, iar în 1955 primul său disc de gramofon la Electrecord. Până în anii ’60 devine consacrat în memoria publicului larg prin câteva concerte mari în Craiova și în București cu orchestre și ansambluri de stat, dar și un concert în 1954 la Paris și unul la Londra.

Florea Nebunul Basaru (Florea Cioaca)

Florea Cioacă  moare în 1979 la București, reușind să ridice și să popularizeze folclorul oltenesc atât în țară cât și peste hotare.

Ion Dragoi
(n.- Bacau, – d. 12 iulie 1988, Bacau)
Instrument: vioara
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: George Dragoi, Marcel Budala, Toni Iordache, Gheorghe Zamfir

Articole legate de Ion Dragoi:
Amintirile lui Benone Sinulescu despre Ion Drăgoi

Ion Drăgoi s-a născut la Bacău, virtuos instrumentist, unul dintre cei mai mari lăutari din zona Moldovei, apreciat atât în țară cât și în străinătate pentru interpretarea melosului popular.

Membru al formației Plaiurile Bistriței din Bacău, dar și al altor formații din țară cu care a efectuat numeroase turnee atât în Europa cât și în America, a participat la concursurile naționale și internaționale la care a câștigat multe trofee. În memoria sa s-a înființat un concurs național de folclor ce se desfășoară la sfârșitul lunii iunie în orașul său natal.

Ion Dragoi

Timpul trece insa memoria pastreaza – despre unii doar franturi -, despre altii – putini la numar – cum este marele nostru artist Ion Dragoi, intreaga opera. Nu ma feresc sa folosesc acest cuvant cand vorbim despre inegalabilul artist instrumentist, “violonistul desavarsit” care a fost si este Ion Dragoi. Spun ca este deoarece, in opinia multor specialisti, interpretul inegalabil al Ciocarliei nu a fost depasit, el ramane pentru vecie “in galeria marilor artisti ai arcusului, inaintasi de faima ai artei interpretative romanesti”, dupa cum spune muzicologul Constantin Arvinte

„L-am îndrăgit”, spune Benone Sinulescu, despre genialul violonist. „Nu se ştie când şi dacă se va mai naşte un alt prunc din soarele muzicii folclorice româneşti, cum a fost Ion Drăgoi!… A fost şi a rămas până azi unic. Transmitea fior, cânta din adâncul inimii, se dăruia, iubea muzica populară şi dăruia cântece instrumentale ce câştigau iubirea tuturor. Am făcut multe turnee cu orchestra care avea în componenţă instrumentişti de marcă, « Plaiurile Bistriţei ». Nu povestesc, ci depun mărturie că Ion Drăgoi a fost strălucitor, unic, într-un timp al muzicii folclorice româneşti urcată la limita de vârf a genului”.

Ion Dragoi

Victor Predescu
(n. 07 august 1912, Ploiesti- d. 27 decembrie 1984, Bucuresti ) -72 ani
Instrument: vioara, contrabas, dirijor
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Nicu Stanescu, Jean Moscopol, Florea Cioacă,  Ileana Constantinescu

Victor Predescu  a fost un reputat dirijor și instrumentist român, s-a născut într-o familie de lăutari vestiți în zonă, tatăl său Nicolae Predescu, fiind violonist și șef de orchestră. Sub directa lui îndrumare, fiul a început să învețe vioara de timpuriu, iar mai apoi contrabasul.

Victor Predescu este fratele mai mare a lui Nicușor Predescu.Cum toți marii lăutari din orașul „Aurului Negru” cum era numit Ploiestul s-au specializat la Conservatorul din București, tânărul muzician s-a înscris la clasa profesorului George Enacovici, iar examenul de absolvire a constat în executarea Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră de Henry Wieniawski, acompaniat la pian de Theodor Rogalski.

Format în diverse orchestre de café-concert în București și în stațiunile balneare, Victor Predescua început să-și facă un nume de șef de orchestră. Alăturându-și câteva nume celebre ca naistul Fănică Luca sau cântărețele: Mia Braia și Rodica Bujor, Predescu evoluează ca șef de orchestră la Terasa Cercului Militar din București și la restaurantele „Athenee Palace”, „Dorul Ancuței” și „Terasa Colonadelor”. A cântat și la curtea regală în 1940, împreună cu Jean Moscopol.

În timpul războiului, împreună cu pianistul Mișu Ionescu-Năsoi cântă prin spitalele de răniți, trecând la muzica populară, spre care se îndreaptă, cu pași hotărâți, după război. El participă, astfel, la concertul aniversar închinat împlinirii a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu, în calitate de dirijor al Orchestrei „Barbu Lăutaru”. Împreună cu Nicu Stănescu se afirmă repede în viața artistică a capitalei cu acest ansamblu, apoi în 1950 trece la noul Ansamblu, „Ciocârlia”, cu care pleacă în turneu în Ungaria.

Principala lui preocupare a fost constituirea unui bogat și autentic repertoriu și a unui colectiv de mare valoare artistică. Vechea orchestră „Ciocârlia” s-a mări cu 60 de persoane. Au sosit cei mai bun soliști din țară, precum violoniștii Florea Cioacă și Varga Zoltan, taragotiștii Iosif Milu și Ion Murgu, fluierașul Marin Chisăr, cobzarul Ion Șerban (zis Tarzan), clarinetistul Adolf Guți etc. În paralel, a preluat cu jumătate de normă, conducerea proaspetei Orchestre de muzică populară a Radiofuziunii Române având drept obiectiv înregistrările și concertele în direct.Dacă la „Ciocârlia” a lucrat cu un număr restrâns de soliști, la formația Radio a colaborat cu artiști din întreaga țară, în fruntea cărora se situează înregistrările și discurile cu Maria Tănase.

Foarte puțini știu că orchestra lui Victor Predescu a realizat acompaniamentul la o serie de cântece, de mare popularitate ca „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, „Butelcuța mea”, „Mărie și Mărioară”. Sub bagheta lui s-au realizat discuri importante pentru perioada 1950-1960 cu Fănică Luca („Tudorițo, nene”), Ion Cristoreanu („De la noi de la fereastră”, „Busuioace nu te-ai coace”), Maria Lătărețu („Pasăre galbenă-n cioc”), Felician Fărcașu („Hațegana de la Măgura”), Ioana Radu („M-aș duce și eu la nuntă”), Dan Moisescu („Mierliță, mierliță, pasăre pestriță”), Ion Zlotea („Păsărică de pe lac”) sau Ion Matache („Eu ți-am spus de mii de ori”).

Un merit deosebit îl are în promovarea unor tinere talente cum ar fi Sofia Popa, dar mai ales, Ileana Constantinescu și în realizarea primelor înregistrări pe discuri standard ale celebrei hore„Perinița”.
O etapă de vârf artistic pentru Victor Predescu a coincis cu turneele „Ciocârliei” în Albania, în 1956, cu Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduțu și Ion Cristoreanu iar în 1959 în Iugoslavia, cu Orchestra de Muzică Populară Radio.

Se stinge din viață pe 27 decembrie 1984 în București, la varsta de 72 de ani.

Victor Predescu

Orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu