Vocea Romicăi, cu un timbru patrunzător, o impostație naturală și un ambitus impresionant este dublată de un simț al măsurii si al tonalității similar cu al instrumentiștilor.
Romica Puceanu posedă un întreg arsenal de ornamente, impletind vibrato-ul natural al vocii cu triluri anume controlate, iar salturile la octave superioare erau urmate de anumite cadențe.
Ca punct de plecare, Romica Puceanu a luat în alcătuirea repertoriului folclorul muntenesc pe care l-a prelucrat adaptându-l stilului lăutăresc de București.
A fost ajutata de Victor Gore și Aurel Gore care au observat că incă de mică cunostea nenumarate cântece de mahala, în special foarte multe versuri pentru acea perioadă și pentru un lăutar urban. Astfel în scurt timp a devenit cea mai populară și mai bine plătită cântăreață, transformându-se în însăși imaginea cântăreței de muzică lăutărească urbană (de mahala).
Romica Puceanu si taraful fratilor Gore
Melodiile favorite ale ei erau baladele triste, pe care facea improvizatiile lente, cu unduiri ale vocii si multe ornamente.
Profesorul Garfias o considera pe Romica Puceanu reprezentanta, prin excelenta, a muzicii tiganilor din Romania. Avea o voce cu un spectru foarte larg si interpreta melodiile cu sensibilitate si profunzime. Vocea ei carismatica si ritmul care variaza in permanenta au creat momente magice pentru cei ce o indrageau.
