Benone Sinulescu ticluia, ca un maestru, farse agreabile şi amicale. „Nu se supăra când îi făceam o farsă”, povesteşte Benone Sinulescu, despre prietenul său Ion Drăgoi.
„Odată i-am pus în costumul popular din geamantan, la sfârşitul unui turneu prin Moldova, pietroaie înfăşurate în hârtie, ca să nu murdărească. La coborârea din autocarul care l-a transportat până la poarta casei sale şi-a luat de la portbagaj valiza şi, apucând-o s-a înconvoiat de şira spinării sub apăsarea greutăţii. A tăcut, fulgerându-i poate prin minte că e vorba de vreo farsă, dar cu siguranţă negândindu-se nicio clipă ce mister ascundeau bagajele sale. Seara mi-a spus la telefon: „mi-ai făcut-o, iar!”.
„Altădată”, îşi aminteşte Benone Sinulescu, „ocupând la Iaşi, într-un turneu, aceeaşi cameră de hotel, i-am pus în palmă, cînd dormea, fond de ten roşu. În timpul somnului, de parcă a lucrat voinţa mea, ca să fie agitat, s-a înroşit cu fondul de ten peste tot, pe faţă, pe pijama, pe lenjerie. Dimineaţă a intrat în cameră soţia lui, venită la Iaşi pentru un consult medical. Nu poate fi povestită mirarea ei, în faţa unei imagini a propriului soţ care denunţa o noapte cu îmbrăţişări furtunoase. Până a nu se inflama totul, mai mult decât tenul roşu, de la nervii declanşaţi ai doamnei, am deconspirat ideea mea trăsnită în timp eficient şi i-am dăruit prietenului meu o pijama nouă, că din a lui nu mai ieşea roşeaţa decât cu foarfeca.
O cumpănă care putea duce la un sfârşit dramatic…
Una dintre amintirile interpretului Benone Sinulescu, despre un moment trăit alături de Ion Drăgoi e contabilizată la capitolul cumpene ale vieţii. Întâmplarea refăcută din memorie şi repovestită de interpretul Benone Sinulescu zugrăveşte dejucarea unei drame pe care o puteau trăi. „Călătoream”, povesteşte Benone Sinulescu, „într-un turneu, printr-o localitate din Bucovina. Eu şi Ion Drăgoi eram în faţă, lângă şofer. Maşina şerpuia la un moment dat printre nişte serpentine în pantă abruptă, când şoferul a izbucnit în disperare, ţipând din toate puterile că nu ţine frâna. Cu o prezenţă de spirit şi un profesionalism salvator, el a reuşit să scoată maşina din lanţul de curbe, dar ne-a ieşit în faţă o linie ferată cu bariera pusă. Am trecut prin ea, în iureşul groazei, iar la câteva secunde după noi a trecut, şuierând înfiorător, un tren accelerat.
În afară de această întâmplare, am alături de Ion Drăgoi amintiri minunate, cu prisosinţă! L-am preţuit şi admirat pe Ion Drăgoi. I l-am propus lui Gheorghe Zamfir să îl încorporeze în orchestra sa, una în vogă atunci, apreciată în ţară şi în lume. Am imprimate cântece cu această orchestră, în unele dintre ele având şi acompaniamentul violonistului magnific Ion Drăgoi”.
Pe măsura cântecelor sale nepieritoare e şi fiinţa sa, a unui om de valoare, a unui om de omenie care evocă în toate povestirile afective, crâmpeie, oameni, locuri, fărâme de trăiri, ca o bătaie a elitrelor diafane ale fluturilor aducerilor-aminte, răsunetul paşilor şi cuvintelor, râsul, surâsul, sunetul ceresc al viorii lui Ion Drăgoi şi pe Ion Drăgoi, violonistul drag lui, ca un frate!…