Maria Lătărețu

Articole legate de Maria Lătărețu
Ultimul cântec, ultima zi – Maria Lataretu

Maria Lătărețu a fost o cântăreață de muzică tradițională și muzică populară romaneasca. A fost una dintre cele mai îndrăgite interprete din domeniu, fiind numită pe rând: Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc, Prințesa cântecului popular românesc sau Ella Fitzgerald a României. În cariera sa a susținut un număr mare de concerte, a realizat numeroase înregistrări discografice și a participat la un număr mare de emisiuni de radio și TV.
Maria Lataretu a vazut lumina zilei  in familia lui Ion Borcan din Balcesti, Gorj , pe valea Gilortului. Acolo, pe meleagurile aflate intre Olt si Jiu, se spune ca glasul omenesc devine un adevarat miracol, capatand modulatii surprinzatoare si triluri de pasare maiastra. Acolo au prins aripi celebrele Marii ale cantecului popular romanesc.
“Cand am deschis ochii pe lume m-am pomenit intr-o casuta mica si saraca, cu doua incaperi. Acuma nu mai exista… Dar gradina casei mele nu am sa o pot uita niciodata. Avea gard de jur-imprejur cu stobori impletiti cu nuiele, iar in gradina aveam o multime de trandafiri, nalbe, garoafe, gherghine si o tufa de liliac. Pot sa spun ca era, poate, cea mai frumoasa gradina din Balcesti.”

Încă din copilărie, Maria Lătărețu a cântat la hore, nunți, petreceri boierești etc. La 13 ani fratele artistei, Ioniță Borcan, îi cumpără o chitară și o învață să se acompanieze.

În 1928 se căsătorește cu vioristul Mihai (zis Tică) Lătărețu din comuna Lelești și cântă împreună în mai toate satele din Gorj.

Ajunge pentru prima oară în București în 1933 unde cântă pentru o scurtă perioadă de timp la localul „La fânăreasă”, întorcându-se apoi în Gorj.

În 1937 este descoperită în Gorj de o echipă de folcloriști alcătuită din Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop. Încântați de vocea, stilul și de repertoriul său tradițional, au invitat-o la București pentru a o înregistra.

Maria Lataretu

Primele înregistrări ale Mariei Lătărețu au fost efectuate, pe cilindri de fonograf, la data de 19 iulie 1937. Apoi, pe 13 septembrie 1937, înregistrează la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea artistică a Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români (Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” de azi). Cântă prima oară la Radio București pe 29 august 1937.

Cântă la localul lui Marcu Căciularu (din strada Vespasian, zona Gării de Nord) în 1937, la „Luna Bucureștiului” în 1938 și în perioada 1939-1949 la „Dorul Ancuței”, restaurant de lux din strada Alexandru Lahovari, frecventat de diferiți artiști – scriitori, compozitori, actori. La acesta din urmă a fost angajată la recomandarea lui Constantin Brăiloiu.

Maria Lataretu

Cântă cu taraful soțului ei până în 1949, când devine prim-solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor. De aici se pensionează în 1966.

Întreprinde numeroase turnee atât în țară, cât și în străinătate: Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Egipt, Siria, Elveția, Turcia, Ungaria, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Iordania.

De-a lungul carierei sale a cântat cu mari șefi de orchestră și dirijori: Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Radu Voinescu, George Vancu, Ion Luca-Bănățeanu, Florea Cioacă, Constantin Mirea, Nicu Novac.

Maria Lataretu

Distincții primite de Maria Lătărețu

-Medalia A cincea Aniversare a Republicii Populare Române, acordată pentru meritele deosebite în promovarea melosului popular (1952)
-Ordinul „Muncii”, clasa a III-a (1954)
-Titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”
-Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II-a (1968)

In septembrie 1972, Maria Lătărețu a pornit într-un turneu în toată țara, alături de Ion Luican, Laura Lavric și Ionel Schipoancă. “Privighetoarea Gorjului”, cantareata Oltului si a Jiului, Maria Lataretu a adunat in cantecele sale frumusetea, bucuriile si dorurile plaiurilor oltenesti. A incetat din viata pe scena pe care a slujit-o cu credinta si devotament. Moare, din cauza unei congestii cerebrale, pe 27 septembrie 1972, în culise, după ce și-a susținut recitalul, la căminul cultural din comuna Românești (județul Botoșani). Este înmormântată la cimitirul „Sfânta Vineri” din București.
Sursa: Wikipedia

Rodica Bujor

Articole legate de Rodica Bujor:
Invitatia lui George Enescu

Rodica Bujor, pe numele adevărat Eugenia Nedelea, a fost o interpretă de muzică populară, situându-se în prima generație de mari interpreți, alături de  Maria Tănase sau Maria Lătărețu. Rodica Bujor a fost recunoscută pentru vocea ei puternică, expresivă și memorabilă, pentru dăruirea cu care interpreta cântecele populare. Ileana Sărăroiu a numit-o ca fiind una din interpretele sale preferate în materie de folclor

Născută în satul Voinești, județul Dâmbovița la 30 iulie 1914, a trăit de mică în mediul muzical al cântecului național local. În hanul pe care l-a condus tatăl său la Voinești a reușit să-și formeze un repertoriu de muzică lăutărească, încă de pe vremea anilor de școală.

Ajunsă în București ca muncitoare la țesătoria Rizescu-Brănești, și-a încercat norocul, prezentându-se la concursul de la Radio, fără știrea părinților și a patronului întreprinderii din Capitală.

În fața unei comisii de personalități (din care făceau parte Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Tiberiu Brediceanu, Ion Filionescu, Grigoraș Dinicu, prezidată de George Enescu, tânăra Rodica Nedelea a cântat câteva piese „de la noi din sat” – cum avea să declare dezinvoltă, președintelui juriului și de audiții de la Radio.

„Un bărbat m-a întrebat care este numele meu. Eugenia Rodica Nedelea, am spus, din ce în ce mai emoționată. Și el a zis: frumos, frumos, dar eu aș zice să-ți fie numele, cum sunt bujorii din obraji. Toți au aplaudat și bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc, dacă nu ti superi, în ia sară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei, la colț cu Lemnea, și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu.”

Rodica Bujor

Sfaturile lui Enescu de a învăța canto-ul, dar și grija de a-și păstra repertoriul țărănesc de la Voinești, a îndreptat-o atât spre Conservatorul Muncitoresc ASTRA din București (1936-1939), cât și spre Arhivele de Folclor ale lui Constantin Brăiloiu și Centrul de Sociologie, condus de prof. Dimitrie Gusti. După ce a urmat cursurile de la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani (un maestru al genului de romanțe), Leo Calmuschi și Quarto Santarelli, Rodica Bujor a profitat de un turneu în Italia (1941) spre a se perfecționa în tehnica liedului cu Marcela Magna. A luat lecții particulare de canto cu Valentina Crețoiu la București, dar și de teorie-solfegiu cu Giuseppe Ricci (la Roma).

A debutat la Radio București pe 22 aprilie 1938, cu orchestra lui Vasile Julea, formația restaurantului Coșna-Cireșoaia din Piața Buzești, peste drum de restaurantul Neptun, unde cânta Maria Tănase. Se împrietenise cu această artistă, dar trăgea cu urechea și la ceilalți colegi, ascultându-i mai ales pe Ion Luican, „profesorul” romanței (cum îl numea) și pe Cristian Vasile, Jean Moscopol și Petre Gusti.

Până în 1959, Rodica Bujor cântă prin restaurantele Capitalei, ca timp de doi ani să se angajeze la Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Cu această formație a efectuat două turnee în străinătate (URSS – 1957, Ungaria – 1959), după ce în tinerețe cântase în Germania (1939), Austria (1942), Cehoslovacia (1942) și Iugoslavia (1942).

Deși înregistrase la casele de discuri Electrecord și Odeon numeroase cântece populare, cântăreața a evitat să cânte la nunți. A cunoscut și repertoriul de petrecere pe care l-a promovat la restaurante, în programele nocturne („Lelițo cârciumăreasă”, „Fir-ai să fii mai băiete”, „Cine mă puse pe mine”, „În grădina lui Ion”).

Rodica Bujor

A apărut și în câteva filme artistice în roluri pasagere („Zile de neuitat”, în regia lui Haralambie Boroș) și în filme de televiziune („Pe cărările dorului”, în regia lui Marianti Banu).

În conștiința publicului bucureștean care a admirat-o în serile de vară la grădina Coșna-Cireșoaia, Rodica Bujor a rămas o neuitată interpretă de romanțe și lieduri de compozitori români (Nicolae Kirculescu, Aurel Giroveanu, D. Cantea, Emil Gavriș, Laurențiu Profeta, Diamandi Gheciu ș.a.), la loc de frunte situându-se romanțele, ca „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești”, „De ce m-ați dus de lângă voi”, „Pe lângă boi”. Șlagărul ce i-a adus notorietatea a rămas totuși „Cântecul fusului”, o melodie de mare circulație.

A mai fost solistă a restaurantelor Kiseleff, Cafe-Royal, Princiar din București (1937-1949) și a mai colaborat cu Orchestra „Barbu Lăutaru” și cu ansamblurile „Ciocârlia” și „Perinița” (1959-1961), evoluând sub bagheta unor mari dirijori precum Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Ionel Banu, Costică Dinicu, Ion Mărgean sau Nicolae Băluță. A fost și angajată a Teatrului Regional București în perioada 1961-1970.

Rodica Bujor a fost membră a juriului Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, încă de la prima ediție (19-21 decembrie 1968). S-a bucurat de această titulatură și în edițiile: a XVI-a (8-13 noiembrie 1983), a XX-a (4-8 noiembrie 1987), a XXI-a (2-5 decembrie 1988) și a XXVIII-a (19-22 octombrie 1995).

Rodica Bujor a cântat până la vârsta de 70 de ani, chiar dacă se pensionase cam devreme pentru o solistă de folclor. A murit la 30 octombrie 1995 în București, dar a fost înmormântată în cimitirul din satul dâmbovițean Voinești.

sursa: Wikipedia

Mia Braia

Articole legate de Mia Braia:
A fost odată trei surori: Mia Braia, Ioana Radu şi Elena Braia

Mia Braia a fost o solistă de romanțe, tangouri și muzică populară. S-a născut la data de 11 septembrie 1911 la Craiova, a fost sora Ioanei Radu, și a trăit o parte din ultimii ani ai vieții în exil (în RFG și in SUA).

Au fost patru copii in familie, trei surori: Mia Braia, Ioana Radu şi Elena Braia, ultima cu nume de artistă Nuna Braia si mezinul Gheorghe Braia. Toţi patru, copiii unei familii intemeiate intre un oltean-gorjean şi o unguroaica. Din economiile lor şi-au făcut o cărciumă foarte negustoreşte plasată, gard in gard cu cimitirul Sineasca din Craiova. Toate pomenile de după inmormăntare se ţineau in cărciumă. Aici s-au afirmat şi cele trei căntăreţe pentru prima oară in public.

Studiile muzicale le face la Conservatorul „Cornetti” din Craiova, cu Jeny Ciolac (canto), Ion Vasilescu (teorie-solfegiu) și Dan Demetrescu (actorie).

Mia Braia si Petre Alexandru

Urmează apoi studiile la Conservatorul din București, între 1929-1932, cu profesorii Livia Vețianu (canto), Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu) și Ion Nonna Otescu (armonie). În particular, ia lecții de canto cu Elena Drăgulinescu.

Debutează cântând muzică ușoară la restaurantul „Minerva” din Craiova, în trupa actorului Manu Nedeianu.

Între 1925-1929 este solistă a Corului „Armonia” din Craiova.

Din 1929 până în 1934 cânta în Societatea corală „Carmen” din București, .

În perioada 1934-1945 a cântat cu cele mai importante formații ale vremii în restaurantele „Coșna-Cireșoaia” (cu orchestra lui Vasile Julea), „Balotha”, „Luther” (cu orchestra lui Costică Tandin) din București, „Dori” din Neptun și la cinematograful „Marna”.

A debutat la Radio București în 1936, susținând un program muzică ușoară.

Între 1936-1940 face numeroase imprimări la casa de discuri Cristal (Electrecord). Tot în 1936 lansează compoziția lui Ion Vasilescu, Nu-ți pare rău când vezi că plâng, cu orchestra Teatrului „Alhambra”, dirijată de compozitor, pentru care va primi premiul discului în același an.

După 1948 colaborează cu orchestrele „Barbu Lăutarul” și „Perinița” din București, „Lazăr Cernescu” din Caransebeș, „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu, „Doina Olteniei” din Craiova și cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din București.
În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară și romanțe

A întreprins numeroase turnee în țară și în străinătate (Israel, Germania, SUA). A compus numeroase romanțe, cântece în stil popular și piese de muzică ușoară.

Moare la data de 3 iulie 1996, departe de casă, în Statele Unite, la New York.

sursa Wikipedia

Ioana Radu

Articole legate de Ioana Radu:
Florina Luican fiica celebrului interpret Ion Luican vorbeste despre Ioana Radu

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, Ioana Radu copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

Ioana Radu

În ianuarie 1936 sosește în București unde se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați. La acest concurs s-a prezentat cu cântecele „În pădure la Stroești” și „Dorule și-o boală grea”. Au fost admise doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia, condusă de Theodor Rogalski, era alcătuită din soprana Valentina Crețoiu, tenorul Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, compozitorii Alfred Alessandrescu și Ion Filionescu (pianistul lui George Enescu), cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.

Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie 1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”. Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie 1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea’naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”)

Ioana Radu

După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni. A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj. De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”, „Princiar”, „Motanul negru”, „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Costică Tandin, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă), se dedică interpretării romanței românești.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.

În 1947, cântă împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican, Petre Gusti și Nicu Stoenescu, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraș Dinicu, la Ateneul Român, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru” dirijată de Victor Predescu.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

Cântă în filmul „O zi în București” (an 1987, regia și scenariul Ion Popescu-Gopo) piesele Aș vrea iar anii tinereții (Henry Mălineanu – Harry Negrin) și În chioșc fanfara cânta (Florentin Delmar și Aurel Giroveanu – Aurel Felea). În film mai apar cântând Gică Petrescu, Anda Călugăreanu, Angela Similea. În același an (1987) Pompiliu Gâlmeanu realizează filmul „Omagiu romanței — Ioana Radu”, ce are drept personaj principal artista.

Ioana Radu

Într-un turneu, în anul 1961, pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967 în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate. Este înmormântată în cimitirul Bellu din București.

Ioana Radu

Ioana Radu

sursa Wikipedia

Constantin Eftimiu

Articole legate de Constantin Eftimiu:
Constantin Eftimiu – Stilul muzical

Constantin Eftimiu, lăutar și violonist român  s-a născut în anul 1908 în satul Preasna, Călărași, într-o familie de vechi lăutari .

În copilărie a rămas orfan de ambii părinți și a fost adoptat împreună cu ceilalți frați ai săi de către o soră din partea tatălui, care locuia la București.

A crescut și s-a format în mahalaua din Șoseaua Iancului, unde în perioada interbelică exista cartierul lăutărilor și unde s-au format de-a lungul timpului numeroși instrumentiști, soliști vocali sau conducători de formații muzicale. Acolo, copiii de lăutari începeau să cânte de mici pe instrumentele părinților sau ale fraților mai mari, la început în joacă, apoi treptat, joaca se transforma în pasiune pentru instrument și pentru muzica cântată în familie.

Așa a început și Constantin Eftimiu să cânte la vioară în anul 1924 alături de vecinii și prietenii si săi care au devenit mai târziu colegi de formație: Fanică „Chioru” Vișan, Mitică „Ochi Beliți”, Costel Trompetistul, Costică al Profirii, Marian Ciupitu sau Mitică Ciuciu.

Până la plecarea pe front, unde a participat la luptele de la Odessa, a cântat la diferite localuri bucureștene, cum ar fi Herăstrau sau Floreasca, participând la petrecerile organizate în cartierele sau prin satele din apropiere. După terminarea războiului, unitatea sa a fost trimisă la Giurgiu, unde Constantin Eftimiu s-a stabilit până la stârșitul vieții, câștigându-și existența practicând meseria de lăutar.

I-a plăcut să aibă casa lui și o familie numeroasă, probabil să compenseze faptul ca el a rămas orfan de ambii părinți la o vârstă fragedă și a crescut în casa unei mătuși. În familie a fost un om deosebit care și-a iubit în egală măsură soția, care era fiica unui lăutar vestit, și cei cinci copii, pe care i-a crescut și i-a îngrijit exemplar.

Cei doi băieți, Constantin (Gică) și Nicușor, au urmat și ei meseria tatălui lor, reușind să se facă cunoscuți ca buni instrumentiști.

Constantin Eftimiu

A cântat în diferite formații din numeroase localuri giurgiuvene de atunci, iar mai târziu, când au fost desființate localurile particulare, a cântat cu orchestra proprie la nunți, în București.

După instaurarea noului regim în 1948, a fost chemat la orchestra populară a casei de cultură din Giurgiu, cu care a început să facă înregistrări la Radiodifuziunea Română, și, în paralel, la casa de discuri Electrecord, cu orchestra Nicu Stănescu. Melodiile înregistrate la Electrecord au apărut pe câteva discuri de ebonită în jurul anilor ’50.

Ocazional a cântat pe litoral la restaurantul „La calul Bălan” din Neptun împreună cu Romica Puceanu și Gabi Luncă, la localul frecventat de persoane din conducerea regimului comunist, printre ei fiind și Nicu Ceaușescu, iubitor de muzică lăutărească. Constantin Eftimiu trebuia să poarte, atunci când cânta, un costum din epoca lui Barbu Lăutaru, care să evoce figura marelui rapsod.

A murit în anul 1988 la Giurgiu la vârsta de 80 de ani, lăsând amintirea, unei mari personalități și a unei voci de aur.

Constantin Eftimiu – Disc Electrecord

Sursa: Wikipedia

Nicu Bela

Nicu Bela pe numele adevarat Nicolae Niculescu a fost un cunoscut acordeonist și lăutar virtuoz din România. S-a născut pe 31 decembrie 1940, în București, în vremurile tulburi ale războiului care începuseră să-și facă simțită prezența, fiind fiul lui Stoiculeț. Cei din familia lui nu erau neam de lăutari dar timpul petrecut în mahala alături de muzicanți îl fac să îndrăgească muzica lăutărească și în special acordeonul.

Începe de mic să cânte încercând să fure meseria de la bătrânii instrumentiști din cartier. Pe la douăzeci de ani devenise un foarte bun acordeonist de care începuse să se vorbească în București în termeni laudativi.

De la stânga la dreapta: Costel Trompetistu(trompetă), Nicu Bela (acordeon), Marian Grigore (vioară), Fane Bobeșteanu Jr. (țambal)

În anii ’60 este cooptat în taraful lui Ion Nămol alături de Constantin Eftimiu, Florică Calu, Mitică Ciuciu și Costache „Hopa Mitică” Florea, la vremea aceea cei mai apreciați lăutari, alături de care Bela își desăvârșește tehnica interpretativă.
Faptul că a cântat alături de acești lăutari, l-a obligat foarte mult și l-a făcut să fie tot timpul într-o continuă perfecționare și luptă cu el însuși.
Reușește să devină în scurt timp unul din cei mai apreciați acordeoniști, dar totodată și un bun solist vocal. Avea un glas deosebit de frumos, dulce și mângâietor. Îl prindeau foarte bine cântecele lăutărești de jale cu care îi înduioșa până la lacrimi pe cei ce-l ascultau.

De la stanga la dreapta: Ion „Buză” Pană (acordeon), Costel Trompetistu (trompetă), Toni Iordache (țambal), Ion Barbulea (contrabas), Bebe Șerban (acordeon), George Carabulea (vioara), Nicu Bela (acordeon)

În anii ’70, alături de Toni Iordache și Costel „Trompetistu`” Vasilescu, formează un taraf, împreună cu Titi Coadă, Ion Babulea, Bebe „de la Petrechioaia” Șerban și Grigore Ciuciu. Acest taraf deține, în perioada 1971 – 1975, monopolul nunților și botezurilor din cartierele Ferentari, Grand și Dudești din București și în cartierul Mimiu din Ploiești.

Era recunoscut ca un foarte bun horaci. Nimeni nu cânta hora atât de bine cum o făcea el, ridicând la joc toți mesenii.

În perioada imediat următoare (1975 – 1977) Nicu Bela înregistrează primele sale melodii la radio iar mai târziu imprimă și cele doua discuri mici ale sale la Electrecord, primul ca solist și al doilea alături de violonistul Aurel Gore. În cele patru piese imprimate cu acesta din urma, lăutăria este dusă pe cele mai înalte culmi. Probabil că nu există o combinație mai fericită de acordeon și vioară ca în discul de față în care Bela și Gore cântă lăutărește și de jale cum nimeni nu o mai făcuse.

Dupa 1980, o nouă generație de lăutari se ridică. Astfel își formează un nou taraf, împreună cu Leonard Iordache, Ghiță Coadă, Nelu Bosoi și mult mai cunoscuții Gheorghe Lambru și Cornel al lu` Bosoi, lăutari cu care Bela va cânta în ultimii ani de viață.

Nicu Bela in vara anului 1990

Sursa: Wikipedia

Dumitru Baicu (Cacurică) - Taraf de Haiduci din Clejani

Dumitru Baicu pe numele său adevărat, nu s-a născut la Clejani, el deplasându-se aici pentru a se însura cu o fată de-a locului, Floarea Moldoveanu.
Dumitru Baicu (Cacurică) a fost un maestru al ţambalului mic, un instrument cu 51 de corzi, purtat în jurul gâtului. Cacurică era recunoscut pentru faptul că putea cânta la fel de bine şi în picioare şi aşezat şi culcat şi mergând, talentul său netrădându-l niciodată. De asemenea, era foarte apreciat pentru vocea sa guturală şi plină de viaţă, acesta cunoscând un vast repertoriu de balade şi cântece tradiţionale în limbile română şi romani.

Dumitru Baicu Cacurica

Dumitru Baicu (Cacurică) a declarat intr-un interviu:

În ’42 a murit taică-meu, când a venit de pe front, şi mi-a rămas ţambalul de la el. Şi-atuncea, cu ţiganii de aici, mă duceam şi eu şi învăţam cu ei. Mai veneau oameni bătrâni şi ne ziceau: ‘uite, tatică, cânt-aşa, fă aşa, drege-aşa, ne mai puneau să cântăm şi cu gura… alţii cu viorile… alţii cu câte-un violoncel din ăla mic, pe care-l târau după ei… ne strângeam cu toţii în ţigănie şi cântam cum dădea Dumnezeu.”

Comunităţi precum cea din Clejani le-au predat copiiilor, din generaţie-n generaţie, tehnici, cunoştinte şi meşteşuguri. Adesea se întâmplă ca asemenea comunităţi să pună apartenenţa profesională deasupra celei etnice.

Dumitru Baicu Cacurica

În timpul erei comuniste, Cacurică a lucrat la sondele PETROM, muzica rămânând doar o pasiune pentru sfârşitul de săptămână. Apoi, Aubert a ajuns în Clejani şi viaţa sa s-a schimbat radical.

În 2002, înmormântarea bunului său prieten si coleg de trupă Culai, a înfăţişat un Cacurică distrus de durere, acesta exprimându-şi încă de atunci dorinţa de a se retrage. Totuşi, acesta a mai continuat să cânte alături de Taraf de Haidouks o perioadă, până când, în 2004, după moartea soţiei, acesta ia decizia de a se retrage definitiv. Vizitatorii lui din anii următori, aveau să povestească dezamăgiţi cum îl găsiseră singur, neîngrijit şi bolnav pe prispa casei sale din Clejani.

Dumitru “Cacurică” Baicu are doi copii. A murit la 9 septembrie 2007.

Cacurica

Dumitru Baicu Cacurica

Gheorghe Moţoi – Taraf de Haiduci din Clejani

Articole legate de Gheorghe Moţoi
Ţimbalist, cobzar, chitarist şi mai presus de toate o mare voce şi un suflet deosebit

Gheorghe al Fiţii, cum mai era el numit, a fost un baladist fără pereche, care cunoştea pe de rost toate baladele zonei. La inceput cănta la cobză, apoi la ţambal, iar spre bătrăneţe se acompania de chitară. Vocea lui era cu totul aparte, mai “spărtigoasă”, cum spune Marin Părvan, un clejănean care l-a ascultat pe viu şi care a fost pe vremuri director al căminului cultural al comunei.

La nunţile la care era chemat, Gheorghe Moţoi putea să cănte cele mai frumoase căntece de dragoste şi balade. “Dacă le cănţi numai de dragoste, nu se supără nici unul”, ii spunea Moţoi. Gheorghe Moţoi ştia 30 de balade, unele extrem de lungi, şi alte zeci şi zeci de doine, căntece de petrecere şi de dragoste. Baladistul Neajlovului a murit in 1991. A avut o fată şi doi băieţi, nici unul nu i-a dus insă căntecul mai departe.

Un artist extraordinar, Tudor Gheorghe, vorbeşte despre cel ce i-au inspirat “ofurile”, “neichile” şi strigăturile: Gheorghe Moţoi.

Repertoriul marelui Tudor Gheorghe ar fi fost poate un pic mai sărac fără cântecele preluate de la cel supranumit “Baladistul Neajlovului”.

Despre ţăranul din Clejani ce uimea Romania au vorbit şi conaţionalii săi, dar şi marii artişti străini. Tudor Gheorghe sunea că “despre Gheorghe Moţoi, domnul Amzulescu, de la Institutul de Folclor, îmi povestea că, atunci când venise în Romania Paul Robson, marele cântăreţ american de culoare, ai noştri i-au pus la Institut marile valori ale cântecului popular, şi a spus că nimeni nu e ca Gheorghe Moţoi”.

Tudor Gheorghe despre Gheorghe Moţoi
“L-am cunoscut şi pe cel mai mare, din punctul meu de vedere, pe Gheorghe Moţoi, din Clejani. Acesta era înzestrat cu un glas absolut fantastic, canta umilitor pentru absolut orice tenor cu studii înalte, pentru că el cântă precum canta Pavaroti. Pentru cunoscători, vreau să vă spun, pentru el a cânta în SI-natural sau DO nu era nici un fel de problemă. Eu am preluat de la el, ascultând şi fermecându-mă frumuseţea glasului său şi extraordinara simplitate cu care se cântă la Clejani în acea perioadă, câteva cântece esenţiale ale Teleormanului. Unul dintre cele mai frumoase cântece se cheamă «Voinicul străin» şi este la limita dintre epic şi liric. Vreau să vă spun că el cântă acest cântec cu un ton mai sus faţă de cum îl cânt eu. «Doina din Teleorman» şi incă alte cântece pe care eu le-am introdus în repertoriul meu el le cântă cu un ton, două desupra celui în care le cânt eu, şi eu cânt totuşi pe nişte tonalităţi foarte înalte, greu de accesat, ca să zic aşa, de cântăreţii din ziua de azi de muzică populară”, a spus Tudor Gheorghe.

În Clejani, oamenii şi-l amintesc pe Gheorghe al Fiţii ca pe un artist remarcabil. Cu vocea sa “spărtigoasă”, după cum o descrie Marin Pârvan, primarul de la Clejani, făcea inima omului să treacă prin toate stările omeneşti posibile. Numele lui este respectat şi azi, la fel cum era respectat şi în trecut.

Gheorghe Motoi – Taraf de Haiduci Clejani

Marin Pârvan, primarul, are foarte multe amintiri legate de Gheorghe al Fiţii.

Cântecele sale “deosebite” rămân în memorie. “Cântă la chitară rece. Era mai mult de acompaniament. Dar avea unele lucruri mai aparte. El cântă balade de gen: «De aş prinde o cucoană, s-o jupoi s-o fac pastramă/ De aş prinde un ciocoi, să-l jupoi să-l fac cimpoi» cântece vechi. Avea în repertoriu mai mult cântece vechi, de petrecere. Poate o să vă surprindă un aspect, dar Clejanii n-au cantat niciodată muzică ţigănească, muzică aşa cum au ruşii, cum au ţiganii turci, muzică ce se cântă în limbajul respectiv şi care se referă la lumea lor.”

“Se spunea despre Moţoi, domne, ăsta era atât de-al dracului, încât în clipa în care cânta stingea lampa în cort. Spărgea sticla de lampă! Nu e o glumă! Datorită forţei glasului, datorită trepidaţiilor, spărgea sticla de lampă! Şi asta era extraordinar. Ca artist era 7 clase peste Zavaidoc “Un om vesel, cumpătat, glumeţ. Un artist desăvârşit. Gheorghe Moţoi a urmat traseul “clasic” al lăutarilor din Clejani, “a învăţat muzica în familie, la noi se moştenea şi se învaţa muzica din tată în fiu”.