Etnograful Constantin Brăiloiu înregistreaza un cimpoier – 1934

Studentă la Conservatorul din Bucureşti, la Secţia Pedagogică, prof. univ. Emilia Comişel l-a avut dascăl de Istorie a muzicii şi folclor pe Constantin Brăiloiu. Regretatul etnomuzicolog şi-a însoţit maestrul atât în campaniile monografice coordonate de Dimitrie Gusti, cât şi în cercetările întreprinse, pentru fondarea Arhivei de folclor muzical. “Brăiloiu mai avea un talent, să-şi apropie studentul prin arta pe care o va aprecia toată viaţa şi căreia i s-a dedicat. Brăiloiu ne ducea după orele de folclor la Arhiva lui şi ne punea în legătură directă cu interpretul. Am înţeles că interpretul nu este doar un cântăreţ. Cercetătorul trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei umane, în paralel cu stăpânirea folclorului.” Înregistrările şi transcrierile minuţios realizate în cadrul Arhivei de folclor muzical, înfiinţată în 1928, constituie un adevărat tezaur, aflat astăzi în arhivele Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu“.

Constantin Brailoiu – Maria Arbagic

O altă problemă susţinută de profesorul Brăiloiu a fost educaţia tineretului de la vârstă fragedă. A militat pentru introducerea muzicii populare în şcoli, între manuscrisele sale regăsindu-se lecţii pentru clasele I-VIII secundare şi comerciale. “În 1948, îl găsim pe C. Brăiloiu la Paris, lector, apoi conferenţiar la Centre national de recherche scientifique du Musée de l’Homme şi la Institut de musicologie de l’Université de Paris. Este unul dintre fondatorii şi animatorii Cercului internaţional de studii etnomuzicologice cunoscut sub numele de «Le Colloques de Wégimont» (al cărui prim congres a avut loc în toamna anului 1954)”, mărturisea în volumul “Folcloristică, organologie, muzicologie (studii)” folcloristul şi muzicologul Tiberiu Alexandru.
sursa: Jurnalul National

De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

Brăiloiu, Constantin (1946): Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva.

Brăiloiu, Constantin (1960): Vie musicale d’un village: recherches sur le répertoire de Dragus (Roumanie) 1929-1932. -Paris: Institut universitaire roumain Charles Ier. – 164 p.

Brăiloiu, Constantin (1967): Opere 1. București: Editura muzicală a uniunii compozitorilor din republica socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1973): Problèmes d’ethnomusicologie [Textes réunis et préfacés par Gilbert Rouget]. Geneva: Minkoff Reprint, 466 p.

Brăiloiu, Constantin (1979): Opere 4. București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1981): Opere 5. București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1984a): Aksak rhythm. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 133–167.

Brăiloiu, Constantin (1984b): Children’s rhythms. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 206–238.

Brăiloiu, Constantin (1984c): Concerning a Russian melody. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 239–290.

Brăiloiu, Constantin (1984d): Concerning the yodel. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 110–112.

Brăiloiu, Constantin (1984e): Former life. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 125–131.

Brăiloiu, Constantin (1984f): Musical folklore. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 1–58.

Brăiloiu, Constantin (1984g): Musicology and ethnomusicology today. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 86–101.

Brăiloiu, Constantin (1984h): On a Romanian ballad. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 113–119.

Brăiloiu, Constantin (1984i): Outline of a method of musical folklore. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 59–85.

Brăiloiu, Constantin (1984j): Reflections on collective musical creation. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 102–110.

Brăiloiu, Constantin (1984k): Songs ‘To the dead’ from Gorj. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 291–296.

Brăiloiu, Constantin (1984l): The syllabic giusto. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 168–205.

Brăiloiu, Constantin (1984m): The widening of musical sensibility. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 120–124.

Brăiloiu, Constantin (1998): Opere 6. Prima Parte. Introducere, clasificare, note de Emilia Comișel. Unter Mitarbeit von Emilia Comișel. București: Editura Muzicală.

Brăiloiu, Constantin (1998-99): Schiță a unei metode de folklore muzical (facsimil). În: Anuar Institutului De Etnografie și Folclor “Constantin Brăiloiu”, Jg. 9-10, p. 11–25.
sursa:Wikipedia

Societatea Academică, din 1879 devenită Academia Română, a acordat o deosebită atenţie folclorului. Astfel, între 1881 şi 1931, a publicat 85 de lucrări despre folclor, cuprinse în seria “Din viaţa poporului român”, bază documentară din arhivele de folclor academice. În 1927, pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor, sub conducerea prof. George Breazul a luat fiinţă Arhiva Fonogramică. Un an mai târziu, în cadrul Societăţii Compozitorilor Români, Constantin Brăiloiu a creat Arhiva de folclor. De asemenea, în 1929, la Cluj-Napoca, a fost fondată Arhiva de folclor a Academiei Române, condusă de prof. I. Muşlea. Iniţiativa înfiinţării unui institut pentru studiul folclorului i-a aparţinut însă lui Constantin Brăiloiu.

Constanin Brailoiu

Înainte de plecarea sa din ţară, Brăiloiu realizase toate demersurile creării unui astfel de aşezământ “de stat, autonom, cu mijloace de lucru sporite şi având drept scop culegerea şi cercetarea muzicii (şi implicit a ritualurilor) populare româneşti”, după cum se arată în memoriul înaintat ministrului de la acea vreme. Memoriul a fost semnat de preşedintele Societăţii Compozitorilor Români, George Enescu, şi de vicepreşedintele acesteia, Constantin Brăiloiu. “A fost realizat chiar un proiect de lege al cărui articol prevedea: «Să se înfiinţeze un Institut de Folclor Muzical, având drept scop cercetarea muzicii populare româneşti şi conservarea ei prin mijloacele reproducerii sonore, precum şi studiul manifestărilor populare legate de muzică»”, precizează dr. Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu”, şi continuă: “La iniţiativa celor două personalităţi, fiecare cu propriul rol în acest segment al istoriei noastre culturale, este vorba de George Breazul şi de Constantin Brăiloiu, s-au fondat cele două arhive. Arhiva SCR este însă cea mai importantă, în care s-au dezvoltat metode de culegere, sistematizare, indexare, de transcriere. Aici a existat programul de culegeri reprezentative pentru toate arealele culturale ale României şi pentru culegerile din spaţiile locuite de români în afara României. Aici au fost creionate şi au existat şi tentative de punere în practică a programelor de cercetare pentru cultură tradiţională.

Persona­lităţi proeminente s-au format în cadrul acestei forme instituţionale. Majoritatea foştilor studenţi ai lui Breazul şi Brăiloiu au devenit specialişti, precum şi fondatori ai Institutului de Folclor în 1949. Cei doi şi studenţii din echipele lor au participat la acti­vităţile sociologice de la Bucureşti, majoritatea au lucrat în echipele coordonate de Dimitrie Gusti. De aceea, metodologia şi sistemele sunt foarte riguroase. În afara faptului că specialiştii colaborau, reuşeau să-şi perfecţioneze metoda prin schimb de informaţii şi de viziune. Aceste materiale au fost depuse în cele două arhive.

C. Brailoiu si Maria Arbagic

Mai numeros a fost materialul din arhiva SCR. Brăiloiu obţinuse numeroase aprobări pentru înfiinţarea Institutului de Muzicologie, numai că el a plecat la post, la Berna, evenimentele au fost apoi cele pe care le cunoaştem, iar această idee n-a mai fost pusă în practică. Atunci, unul dintre asistenţii lui Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, în 1949, prin decretul din 5-6 aprilie, a devenit directorul primului Institut de Folclor gândit după aceste principii ale reprezentării fenomenului culturii tradiţionale în toate formele lui de exprimare. Între colaboratori, majoritatea erau foşti studenţi ai lui Constantin Brăiloiu sau participanţi la campaniile studenţeşti, care deveniseră cercetători, folclorişti literaţi, precum şi un nucleu pentru studiul etnocoreologiei”.

Baza institutului au reprezentat-o cele două arhive amintite, care erau bine organizate, cu metodologii stricte de indexare şi inventariere. “Iniţial, Institutul de Folclor a însemnat arhiva de folclor, completează doamna Sabina Ispas. În primii ani ai Institutului s-au făcut monografii folclorice după modelul şcolii sociolo­gice. Din 1953 s-a trecut la utilizarea magnetofonului, un salt din toate punctele de vedere, şi ca rigoare, şi ca posibilitate de recitire a textului, şi ca posibilitate de acoperire a suprafeţei, era mult mai greu de cules cu fonograful, cu cilindrul de fonograf care este foarte sensibil şi nu poate fi supus unor ascultări repetate. La data la care iniţiase Brăiloiu constituirea Institutului de Muzicologie, România avea 40.000 de cilindri de fonograf, unul dintre cele mai mari fonduri din Europa. A venit cutremurul din 1941 şi foarte mulţi dintre ai au avut de suferit. Astăzi, în patrimoniul nostru se află 14.000 de cilindri, tot unul dintre cele mai mari fonduri din Europa. Atât de importantă a fost conside­rată această arhivă sonoră, încât în perioada războiului a fost în refugiu. Era, pe bună dreptate, considerată tezaur. A fost luată din Capitală, să nu fie distrusă, şi transportată în căruţe cu fân ca să nu se spargă. O întreagă tehnică de mişcare a acestor surse sonore excepţionale.”

Iată ce se spunea referitor la acest episod în dosarul 283/1950 aflat în Arhivele Naţionale, document semnat pentru conformitate de folcloristul Tiberiu Alexandru: “În timpul bombardamentelor, Arhiva a fost evacuată în şase localităţi din ţară. După plecarea din ţară a profesorului Brăiloiu, cu conducerea Arhivei a fost însărcinat Tiberiu Alexandru. După 23 august 1944, Arhiva a fost adusă la Bucureşti şi instalată în vechiul sediu din Str. Lipscani (…). Condu­cerea a fost încredinţată lui H. Brauner, pe atunci consilier tehnic la Fundaţia «Regele Mihai I». (…) Arhiva a fost întreţinută de fundaţie. După înlăturarea monarhiei, Arhiva a rămas un timp într-o situaţie nelămurită. (…) Din aprilie 1949, Arhiva de Folclor a devenit Institutul de Folclor“.
Institutul a avut mai multe sedii, împreună cu Arhiva. “Iniţial, institutul era Arhiva, apoi, Arhiva a devenit din ce în ce mai bogată. Adevărul este că în afara acestui fond excepţi­onal care aparţine perioadei interbelice, patrimoniul este îmbogăţit cu metodă perfecţionată, iar piesele de cea mai mare valoare au fost înregistrate după 1949, după înfiinţarea Institutului. Perioada 1950-1974-1975 a fost perioadă de aur, în care s-au înregistrat piese de valoare insestimabilă, pe benzi de magnetofon”, completează doamna Ispas.

Familiile Bartok și Constantin Brăiloiu în grădica locuinței din Budapesta a compozitorului, 1937

În 1957, Institutul de Folclor a obţinut un sediu adecvat, Casa Tache Ionescu, imobil vândut statului român de cea de-a doua soţie a politicianului. “Au fost amenajate depozite pentru toate tipurile de suporturi pe care le avea Arhiva, cilindri de ceară, matriţe, discuri vechi, de mai multe feluri, clişee pe sticlă, benzi de magnetofon. Alături de aceste fonduri există peliculă cinematografică, de 16 mm, cartoteci, volumele manuscrise. S-au amenajat aceste depozite, dar şi un studio de înregistrare, în care sunetul este curat, nepervertit. S-a amenajat una dintre cele mai mari biblioteci din ţară, unde avem fondul Brăiloiu, cu ştampila pe care el o aplica pe fiecare carte, la care s-a adăugat literatură de specialitate, de-a lungul timpului, până astăzi”, adaugă dr. Sabina Ispas.

Imobilul care găzduieşte Institutul de Etnografie şi Folclor care astăzi poartă numele personalităţii marcante care a făcut toate demersurile creării acestui aşezământ, Constantin Brăiloiu, are o istorie aparte. Construită de arhitectul Louis Blanc, este o casă emblematică a Bucureştiului. A fost devastată în timpul primului război mondial de germani, care ocupaseră Capitala. “Tache Ionescu, în timpul războiului, n-a pledat pentru alianţă cu germanii. Atunci casa i-a fost devastată. A fost reabilitată mai târziu. A existat o restaurare făcută foarte temeinic, în 1969. În ’77 n-a avut de suferit în urma cutremurului, au fost doar tencuieli căzute şi s-a făcut un fel de curăţire a interiorului. A mai fost sediul Consiliului Legislativ. După naţionalizare a fost aici foarte puţină vreme Editura Tineretului”, încheie doamna Sabina Ispas.
sursa: Jurnalul National

Constantin Brăiloiu

Articole legate de Constantin Brăiloiu
Tezaurul din arhive – Constantin Brăiloiu şi George Breazul
Opere semnate de Constantin Brăiloiu
Deschizator de drumuri

Constantin Brăiloiu a fost un compozitor, muzicolog și etnomuzicolog român, care a deținut demnitatea de membru corespondent al Academiei Române. În 1920 a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români (SCR), al cărei secretar general a fost între 1926 și 1943).

Constantin Brăiloiu s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind urmașul unei familii boierești vechi din Oltenia (Brăiloiu), cu rădăcini în neamul Brâncoveanu. Familia se mai înrudește cu alte familii celebre (Știrbey, Glogoveanu, Obedeanu, vechii Craiovești).

Bunicul etnomuzicologului, care purta tot prenumele Constantin (n. 1809 – d. 1889) a studiat dreptul la Geneva și la Paris, s-a ocupat de redactarea leguirii domnitorului Caragea și a fost în Comisia de revizuire a Constituției din 1879. Tatăl, Nicolae (“Bico”) Brăiloiu (n. 1855 – d. 1911) a fost om politic, jurist, cu studii în Franța și consilier la Curtea de Conturi. În paralel cu activitatea juridică, se îndreaptă și spre literatură, talent care îl va transmite și fiului său, Constantin (“Toto”). Mama etnomuzicolgului, născută Maria Lahovary (sora lui Alexandru Lahovary, ministrul Afacerilor Externe) a fost o femeie sensibilă, cu veleități muzicale.

De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

Începând cu anul 1928, Constantin Brăiloiu a creat Arhiva de Folklore a Societății Compozitorilor Români, Bucuresti (Arhiva C. Brăiloiu), culegând muzica din diferite zone ale țării, alături de sociologul Dimitrie Gusti. În 1931, a publicat articolul “Schița a unei metode pentru folklorul muzical“, text fundamental pentru etnomuzicologie.
În 1943, Brăiloiu a fost numit consilier cultural în cadrul Ambasadei Române de la Berna. Anticipând situaţia politică din ţară, el va rămâne în Elveţia, unde îşi va continua cercetările, şi nu se va mai întoarce niciodată în ţară

Constantin Brailoiu

La Geneva, din 1944 a creat o altă arhivă de folclor, Arhiva Internațională de Folclor, proiect pentru Muzeul de Etnografie (Musée d’ethnographie de Genève). A condus până la moartea sa, în 1958, Les Archives Internationales de musique populaire (AIMP), unde a colectat muzică din întreaga lume. În 1948 a devenit maître de conférence (profesor asistent) la Centre national de la recherche scientifique din Paris.

Între 1951 și 1958 a lansat 40 volume (discuri de vinil) în seria Collection universelle de musique populaire enregistrée (Universal collection of recorded popular music), înregistrate la gramofon. Institutul de Etnografie și Folclor (IEF) din București, fondat în anul 1949, ca institut de cercetări etnologice, poartă și în prezent numele său.
sursa: Wikipedia

Gore Ionescu

Faptul că era un foarte bun lăutar este atestat şi de peregrinările lui nu numai prin ţară, ci şi prin Europa, care s-au intămplat inainte de război. “Am colindat ţara şi Europa cu societăţile (asociaţiile) de dansuri din Bucureşti. Am făcut armata la Tărgovişte. Pănâ să am 26 de ani am stat numai in Teiş, dar iarna plecam pe la ţară, la munte. Am fost pe la Cernăuţi. Barem cu horile am colindat toată ţara, in oraşe n-am stat decăt aşa, căte două-trei zile. In schimb am fost in Franţa, la Nisa, in Italia, in Serbia, tot cu horile romăneşti”, spunea Gore Ionescu. Ca urmare, cu aceste societăţi de dansuri călătorea. Ele făceau regulat turnee in străinătate. Se ştie că la expoziţia universală de la Paris au ieşit pentru prima oară lăutarii in Occident.
Europenii, prinzănd imediat gustul muzicii şi dansurilor romăneşti, au inceput turnee regulate ale societăţilor de dansuri.

Spre deosebire de urmaşii şi fiii lui, Aurel şi Victor Gore, care au mers in primul rănd pe folclorul urban şi de mahala, vocal instrumental, Gore Ionescu are 99% din repertoriul alcătuit numai din folclor rural. Era un lăutar de ţară! Asta nu inseamnă că nu putea să cănte şi folclor urban. Sunt căteva piese, hora de concert, care dovedesc că, avănd o tehnică instrumentală foarte bună, putea să abordeze şi folclorul urban.

Ar trebui să menţionăm ca originari ai Teişului, judeţul Dămboviţa, in afară de familia Gore, şi Familia Puceanu. Ion Puceanu, tatăl Romicăi, a căntat cu Gore Ionescu.

Aveau un taraf in care au căntat impreună. Din el mai făcea parte şi Tudor Marin. Gore Ionescu şi Ion Puceanu erau insă vioara intăi, actorii principali. Era o vioară secundă – Vasile Dumintru, un ţambalagiu – Costică N. Dobrică şi un alt cobzar – Măslină Gheorghe. Măslină l-a secondat tot timpul pe Gore Ionescu, a căntat mereu cu el. Fie că erau intr-un taraf mai mare, fie numai la nunţile mici sau petreceri, căntau numai ei doi. Atăt de bun cobzar era şi atăt de ataşat familiei Gore incăt acelaşi Măslină Gheorghe l-a acompaniat pe Aurel Gore la inregistrările pe care acesta le-a făcut in studioul Institutului de Etnografie şi folclor prin anii 1950, tot pe cilindri de fonograf. Avem foarte multe piese, numai instrumentale, cu Aurel Gore la vioară şi Gheorghe Măslină la cobză.

Victor Gore

Iată căteva titluri de piese care au aparţinut lui Gore Ionescu: “Hora miresii”, “Voalul miresii”, “De ginere”, “Floricica din Muscel”, “Ciocărlanul din Muscel”, “Ciocărlanul din Teleorman”, “Ciocărlanul din Rămnic”, “Ciofu”, “Ceasornicul”, “Brăul din Muscel”, “Mărgărita”, “Coasa”, “Horă vlăscenească”, “Hora 7 scări”, “Sărbă din Argeş”, “Iancu Jianu”, “Ţăntăraşul”, “Ca la uşa cortului”.Un repertoriu deosebit, un lăutar de excepţie.

S-a cules, de asemenea, repertoriul instumental de joc, specific judeţului Dămboviţa (Teişul), dar şi piese din zonele Argeşului, Oltului, Muscel, Dolj, Vlaşca, Banat, Moldova şi chiar căteva din Transilvania. Acest repertoriu foarte larg şi intins geografic denotă faptul că Gore Ionescu era solicitat să cănte nu numai in zona Dămboviţa, ci şi in zonele limitrofe ori pe lăngă Bucureşti. In Moldova a participat la căteva nunţi, unde a şi căntat.

Părul tău cel mătăsos
Mai ții minte puică bine
Foaie verde matostat
Aseară pe vreme rea
Balada Radu Anghe
Frunză de dragoste
Jalea ţiganului
Hora miresii
Voalul miresii
De ginere
Floricica din Muscel
Ciocărlanul din Muscel
Ciocărlanul din Teleorman
Ciocărlanul din Rămnic
Ciofu
Ceasornicul
Brăul din Muscel
Mărgărita
Coasa
Horă vlăscenească
Hora 7 scări
Sărbă din Argeş
Iancu Jianu
Ţăntăraşul
Ca la uşa cortului

Gore Ionescu

Articole legate de Gore Ionescu
Lautarul fara scoala

Gore Ionescu, pe numele său real Dima Ionescu, a fost un violonist și lăutar virtuoz din România. Gore Ionescu a fost unul dintre cei mai recunoscuți lăutari din zona Teișului și cel care a adus pe umeri faima familiei. Se pare că Gore nu a fost chiar un nume, ci mai degrabă o poreclă. S-a transformat în nume, însă nu se știe de unde vine.
El a lansat mari interpreţi, a fost profesor pentru mulţi dintre viitorii foarte cunoscuţi şi apreciaţi lăutari din Romănia. Gore Ionescu, un viorist de excepţie.

S-a născut în 1902, în Teiș, județul Dâmbovița. Gore Ionescu a fost un lăutar violonist fără studii și fără școala: «Știu doar puțin, să mă iscălesc». Dar a fost unul dintre cei mai mari lăutari ai vremii respective, fiind apreciat de însuși Constantin Brăiloiu. Acesta a cules repertoriul instrumental de joc, specific județului Dâmbovița, dar și piese din zonele Argeșului, Oltului, Muscelului, Doljului, Vlașcăi, Banatului, Moldovei și chiar câteva din Transilvania. Acest repertoriu foarte larg și întins geografic denotă faptul că Gore Ionescu era solicitat să cânte nu numai în zona Dâmbovița, ci și în zonele limitrofe ori pe lângă București.

Gore Ionescu

„(…) Am colindat țara și Europa cu societățile (asociațiile) de dansuri din București. Am făcut armata la Târgoviște. Până să am 26 de ani am stat numai în Teiș, dar iarna plecam pe la țară, la munte. Am fost pe la Cernăuți. Barem cu horile am colindat toată țara, în orașe n-am stat decât așa, câte două-trei zile. În schimb am fost în Franța, la Nisa, în Italia, în Serbia, tot cu horile românești (…)”

A participat în numeroase turnee și în străinătate, unde a fascinat publicul larg. A participat și la Expoziția Universală de la Paris, unde a stârnit ropote de aplauze. Europenii, prinzând imediat gustul muzicii și dansurilor românești, au început turnee regulate ale societăților de dansuri, între care, în una din aceste societăți se afla și Gore Ionescu.

Își formează propriul taraf din care mai făceau parte și cobzarul Tudor Marin, Ion Puceanu (vioara întâi), Vasile Dumintru (vioară secundă), Costică N. Dobrică (țambal) și un alt cobzar, Gheorghe Măslină.

Gore Ionescu a reprezentat, în general, un repertoriu instrumental, piesele sale fiind înregistrate pe cilindri de fonograf. Era mult mai ușor de înregistrat pe acest suport. Dar au existat însa și trei piese vocal-instrumentale și anume melodiile: balada Radu Anghel – reprezentat doar de un fragment, deoarece pe fonograf sunt numai trei minute, doina Frunză de dragoste – reprezentată la fel doar de un fragment și cântecul de mahala Jalea țiganului.

În arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” sunt înregistrate 74 de piese cu Gore Ionescu, dintr-un repertoriu mult mai amplu. Majoritatea acestor piese sunt din repertoriul rural și din repertoriul ritual de nuntă al ginerelui și al miresei. Înregistrările le-a făcut la București între 24 și 30 martie 1941, în plin război.

Spre deosebire de urmaşii şi fiii lui, Aurel şi Victor Gore, care au mers in primul rănd pe folclorul urban şi de mahala, vocal instrumental, Gore Ionescu are 99% din repertoriul alcătuit numai din folclor rural. Era un lăutar de ţară! Asta nu inseamnă că nu putea să cănte şi folclor urban. Sunt căteva piese, hora de concert, care dovedesc că, avănd o tehnică instrumentală foarte bună, putea să abordeze şi folclorul urban.

„Cele 74 de piese înregistrate în perioada în care cilindrii de fonograf erau rari, se foloseau cu zgârcenie, dovedesc interesul și aprecierea lui Brăiloiu față de repertoriul lui Gore Ionescu. Spre deosebire de urmașii și fiii lui, Aurel și Victor Gore, care au mers în primul rând pe folclorul urban și de mahala, vocal instrumental, Gore Ionescu are 99% din repertoriul alcătuit numai din folclor rural.” Prof. Dr. Marian Lupașcu — etnomuzicolog

Moare la data de 29 octombrie 1957 la București, lăsând în urmă numeroase cântece și culegeri folclorice de mare rafinament.
sursa: Wikipedia

Miercuri, 27 septembrie 1972
Laura Lavric: Spre dimineaţă, dau nas în nas cu ea. Ieşea de la baie. Şi, săraca, era legată la cap cu o cârpă. Zice: “Mă, mamă, n-am dormit deloc toată noaptea. Mă doare capul de înnebunesc”.
Laura Lavric o roagă încă o dată să meargă la spital, aflat chiar peste drum. Doctorii ar fi chiar încântaţi să o îngrijească pe Maria Lătăreţu, cea mai cunoscută şi mai îndrăgită cântăreaţă de muzică populară din România, ar fi chiar o onoare pentru ei. Însă Maria Lătăreţu refuză iar. Spune că, oricât de rău i-ar fi, mai rezistă până la sfârşitul săptămânii, când se va întoarce o fugă la Bucureşti să-i facă pomenirea de un an soţului său. Şi atunci îşi va căuta de sănătate.

Maria Lataretu

Ioana Lătăreţu: “Dacă era acasă, noi ştiam ce să îi facem. Pentru că dânsa, pe fond de oboseală, făcea puseurile astea de tensiune. Şi avea dânsa doctorul familiei, care stătea alături de noi, şi ăsta ştia ce să îi facă: venea cu o seringă mare, îi scotea 250 de mililitri de sânge, îi dădea calmante, o liniştea, o culca şi gata”.

Până la amiază, Maria Lătăreţu bea doar un ceai. Îşi dă pasienţe, nu iese din casă. Le povesteşte tinerilor Laura şi Mitică viaţa ei. Îi dau lacrimile când pomeneşte de Măriuţa, fetiţa ucisă de un câine turbat. Cei doi, admiratori ai marii artiste, sunt uimiţi să afle câtă suferinţă e stăvilită în spatele veşnicului ei zâmbet.
Nu se mai face repetiţie. Orchestra şi cei patru solişti: Maria Lătăreţu, Laura Lavric, Ion Luican şi Ionel Schipoancă pleacă din Botoşani spre Româneşti, la primul spectacol, urmând ca după aceea să cânte în localitatea vecină, Ştefăneşti.

Ionel Schipoancă: “Am plecat pe la două, trei. Că ne duceam mai înainte, să ne vadă lumea că am ajuns. Până puneam instalaţia, până ne schimbam de spectacol, ne aşezam pe scenă, trecea timpul. Noi aşa ajungeam, cam cu o oră înainte de spectacol. Le ziceam la copii: măi, vrei să intri la spectacol? Du-te şi anunţă până în capătul satului că au venit artiştii. Dar lasă căciula aici. Şi când vii, îţi dau căciula înapoi şi te bag în sală fără bilet. Aşa făceam”.

Maria Lataretu

Autobuzul Filarmonicii, o rablă care speria lumea cu huruitul când trece prin sate, are nevoie de o oră să străbată cei 54 de kilometri pe un drum pietruit, numai gropi, până în comuna Româneşti, în nordul judeţului, la graniţa pe Prut cu Basarabia.

Maria Lătăreţu stă singură pe două locuri, pe a doua banchetă din spatele şoferului. E faţă în faţă cu Ion Luican şi cu Ionel Schipoancă, iar în spatele ei stau Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei. Suferă în continuare. Stă cu capul lipit de parbriz. Spune că îi face bine hurducatul autobuzului, îi mai trece durerea din tâmple. Îl roagă pe şofer să-i caute nişte lipitori pe malul Prutului, când vor ajunge în Româneşti. Vrea să şi le pună pe cap, să-i sugă sânge, şi astfel se va simţi mai bine. Este o metodă pe care o utilizează şi acasă, în Bucureşti, unde are mereu la îndemână, în frigider, o sticlă de lapte plină cu lipitori. “Vai, doamnă, mor dacă vă văd cu râmele alea pe faţă”, îi spune Laura Lavric. Ion Luican o tachinează pe Maria Lătăreţu, face glume licenţioase, şi cei din autobuz râd, râde şi ea. Autobuzul ajunge în Româneşti în jurul orei 16:00.

Ioana Lătăreţu şi Dorin Brozbă, coautorii cărţii “Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche“, notează la pagina 76:
“Miercuri, 27 septembrie 1972, în comuna Româneşti era mare fierbere. După-amiază, de la ora 16:00, pe scena Căminului Cultural urma să cânte însăşi Maria Lătăreţu, celebra privighetoare a cântecului românesc, pe care mulţi o văzuseră doar la televizor sau o ascultaseră la radio sau de pe discurile ELECTRECORD. Cererea de bilete a fost atât de mare, încât forurile caminului cultural au transformat spectacolul de fapt… în două spectacole: unul de la ora 16:00, iar celălalt de la ora 18:00″.

Dumitru Amarghioalei: “Nici n-a fost vorba de două spectacole la Româneşti. Păi noi aveam contract clar, program bătut în cuie. Aveam întâi spectacol la Româneşti, de la 5 la 7, pe urmă aveam al doilea spectacol, de la 8, în Ştefăneşti”.

Maria Lătăreţu coboară prima din autobuz. O întâmpină Victoria Lascarache, directoarea Căminului Cultural. Victoria Lascarache trăieşte. E o bătrână distinsă şi elegantă, pe care sătenii o salută cu respect.

Victoria Lascarache: “I-am luat geamantanul şi am condus-o în culise, în spatele Căminului Cultural. Era obosită, i s-a părut că mergem prea mult cât am ocolit căminul. I-am zis că nişte profesori ar dori autografe, dar a zis că e foarte obosită şi vrea să se odihnească. Am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva şi a zis că nu, o să-mi spună dacă are nevoie. Şi atunci am lăsat-o singură şi am început să primesc oamenii în sală. Am vorbit cu Luican şi mi-a spus că ea s-a simţit foarte rău la Botoşani şi el i-a zis: Marie, nu mai veni şi tu la Româneşti, cântăm numai noi, dar ea a zis că nu, că e cap de afiş şi nu se poate să nu vină…”

Căminul Cultural şi Primăria sunt în aceeaşi clădire. Culisele sunt, de fapt, două camere de oaspeţi ale Primăriei. Din scenă se ajunge într-o săliţă, iar de acolo, în cele două cămăruţe. Într-o cămăruţă sunt un pat, din cele ca de spital, şi o masă. Maria Lătăreţu este lăsată singură în această cămăruţă, ca să se schimbe în costumul de scenă şi să se odihnească, iar ceilalţi trei solişti folosesc împreună camera alăturată. Maria Lătăreţu nu mai iese ca de obicei să stea de vorbă cu sătenii. Era cunoscută până în ultimul cătun unde exista un radio, un televizor sau un patefon ori un pick-up. Rămâne în culisă, întinsă pe pat, până când orchestra se aşază în scenă şi se aud instrumentele la acordaj.

Dumitru Amarghioalei: “Ea ne-a chemat înainte de spectacol. A venit pe scenă la noi, că noi ne aranjam pupitrul, scaunele şi, spre surprinderea noastră, ne-a rugat să dăm toate tonalităţile cu un ton mai jos. Dacă, de exemplu, ea cânta în Fa major, să dăm în Mi major. Că n-o ajuta vocea. Nici atunci nu ne-am gândit că e ceva grav şi cum se va termina, tragic, acel spectacol”.

La ora 17:00 începe spectacolul. Trebuie să dureze cam o oră şi jumătate, o oră şi trei sferturi. Fiecare solist cântă cinci-şase melodii, plus un solist instrumentist din orchestră. Ca şi cu o zi înainte, la Corni, Laura Lavric deschide spectacolul. Urmează Ionel Schipoancă, apoi Maria Lătăreţu, iar Ion Luican încheie. “Cântam aşa: fată-băiat, fată-băiat”, precizează Ionel Schipoancă.

Aici a murit Maria Lătăreţu. A murit pe scenă, cântând. Asta spune, în cuvinte mai scorţoase, placa de marmură de pe Căminul Cultural din comuna Româneşti – Botoşani. “Pe scena din această instituţie, în plin spectacol artistic, s-a sfârşit din viaţă, la 27 sept. 1972, în etate de 61 de ani, MARIA LĂTĂREŢU, privighetoarea nepereche a cântecului popular românesc“.

Dar n-a fost aşa.
Gheorghe Huţanu, primar, Româneşti: “Unii spun că a murit pe scenă, alţii că a murit în camera de oaspeţi, după spectacol. Nu ştii pe cine să mai crezi. Pe placa de marmură scrie că a murit pe scenă, fiindcă aşa a vrut să scrie nora ei, Ioana Lătăreţu. Şi toată lumea de aici spune că a murit pe scenă. Şi dacă n-a murit pe scenă, ce te mai pui pentru câţiva metri distanţă? Nu contează”.

Gheorghe Huţanu se gândeşte să aşeze şi o statuie în faţa Căminului Cultural, pe banii săi. Are de unde, că el cu familia sa stăpânesc toată comuna. Cam acolo să fie, cu faţa spre Prut. Şi înaltă: s-o vadă toţi care trec pe stradă. În felul acesta ar întări legenda care face renumele comunei. Altfel, zice primarul, numai cu poetul Titus Chiriac, mort de băutură, şi care nici n-a lăsat o operă scrisă, ce identitate culturală să aibă Româneştiul? Bine-ar fi să fie o statuie reuşită, nu un kitsch, ca bustul penibil din curtea casei memoriale din Bălceşti, Gorj.

Au fost sute de localnici la acel ultim spectacol, mulţi mai trăiesc şi azi şi toţi se jură că au văzut-o pe Maria Lătăreţu căzând pe scenă, aşa cum stă scris şi în marmură. Oamenii de acolo par să aibă nevoie de această legendă. A fost un eveniment unic al comunei, dar şi al vieţii lor. Mulţi care n-ar şti să spună ce au făcut în viaţă, se legitimează cu acel moment: “Am fost acolo. Maria Lătăreţu a murit în faţa mea”. Spun că au fost la spectacol şi cei care n-au fost. Şi cei cărora atunci abia le dădeau dinţii. Ba chiar şi unii care nici nu erau născuţi.

Maria Ciornea, secretara Primăriei, declară în cartea “Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche” şi susţine şi azi:
“Maria Lătăreţu încheia spectacolul cu ultima dumisale creaţie, «Vă las cântecele mele». Când totul părea că decurge normal, dintr-odată dânsa a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit instantaneu pe scenă”.

Ioana Lătăreţu: “Iniţial a fost organizat un singur spectacol. Dar fiind cerere mare, s-a mai programat unul. A cântat la primul spectacol, a cântat la al doilea… la al şaptelea bis a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit pe scenă. A fost luată pe braţe de colegi, unul dintre ei fiind marele, regretatul şi neuitatul Ion Luican“.

Victoria Lascărache: “A început primul spectacolul cu «Vă las cântecele mele». Al doilea spectacol nu s-a mai ţinut. Şi de la primul cântec a scos un ţipăt de durere. Tare de tot a ţipat… îîîuuuu…. După care probabil că a căzut. Sau au prins-o muzicanţii. S-a tras cortina şi nu s-a mai văzut”.

Maria Lătăreţu cântă după Laura Lavric şi după Ionel Schipoancă. Ca de fiecare dată, înainte de a intra în scenă, spune o rugăciune, îşi face cruce şi bate mătănii. Ea nu doar cântă pentru 240 de lei pe un spectacol, conform contractului, ea îndeplineşte un ritual sacru: cântă. Şi de această dată, fără nici un efort vizibil, cântă perfect, cu un ton mai jos, toate cele cinci sau şase cântece. Încheie cu “Vă las cântecele mele”. E ultima ei creaţie. Ultimul cântec. Se înclină, mulţumeşte publicului, iese din scenă în apluze şi se duce în culisa ei. Imediat, intră Ion Luican, fără să se tragă cortina între cei doi. Luican îşi începe recitalul cu “M-a făcut mama oltean”. Este una dintre primele creaţii ale Mariei Lătăreţu. A imprimat-o în 1937 pe cilindru de ceară la arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, sub îndrumarea etnomuzicologului Constantin Brăiloiu.

Dumitru Amarghioalei: “A decurs foarte frumos recitalul ei, foarte frumos. Nu a scos nici un ţipăt în timpul spectacolului. Eu eram acolo, pe scenă, la doi paşi. Am văzut totul. Doamna Maria a cântat şi a ieşit pe picioarele ei din scenă. N-a mai fost nici un bis. A ieşit şi a intrat Luican”.

Ionel Schipoancă: “N-a murit pe scenă. A murit în culise. Luican a continuat să cânte, el nici nu a ştiut că a murit”.

Laura Lavric: “Eu cântasem, cântase Schipoancă, cântase şi doamna Maria… A ieşit şi i-am spus: «Doamna Maria, dar ce mult aţi cântat! Da, zice, că am simţit, mă, mamă, că moldovenii ăştia aşa tare mă iubesc şi mă doresc, am cântat…» Zic: «Doamna Maria, nu ne dezbrăcăm. Rămânem în costumele naţionale, ne luăm numai hainele pe noi şi mergem la al doilea spectacol, că distanţa nu-i mare». Zice «da» şi se duce în cameră la ea”.

Ionel Schipoancă stă după cortină şi îl ascultă pe maestrul Ion Luican cântând “De-aş mai avea acuma vreo douăzeci de ani“. Laura Lavric stă în culisa a doua, care comunică direct, fără uşă, cu camera în care se află Maria Lătăreţu. La un moment dat, aceasta intră în camera Laurei Lavric cu o pastilă în mână. Se uită dezorientată în jur. Se priveşte în oglindă. Îi spune Laurei Lavric: “Cred că mi-a plesnit o arteră la cap”. Tânăra interpretă rămâne împietrită de uimire. Maria Lătăreţu plânge. Stă cu pastila în mână şi se priveşte în oglindă. Se apleacă şi îşi ia un pahar cu apă din găleata aflată pe masă. Bea pastila şi, fără nici un cuvânt, se duce înapoi în camera ei.

Laura Lavric: “S-a dus dincolo, chiar aşa: în costum naţional şi cu pardesiul pe deasupra, şi s-a întins în pat. N-au trecut câteva secunde şi aud un răcnet… cred că cel mai mare răcnet pe care l-am auzit în viaţa mea de la un om”.
Laura Lavric sare până la deschizătura cât uşa dintre cele două camere. O vede pe Maria Lătăreţu întinsă în pat, nemişcată, cu o mână atârnând pe lângă pat. O umbră vânătă îi inundă faţa. “Doamna Maria, doamna Maria!”. Nu răspunde. Nu mai respiră. Maria Lătăreţu nu mai este. A murit cu cântecul pe gură, la câteva minute după ce a cântat ultimul ei cântec, testamentul ei artistic: “Ca mâine mă duc din tine,/ Lume, dragă lume,/ Ştiu că nu vă pare bine,/ Lume, draga mea./ Vă las cântecele mele/ Să vă petreceţi cu ele, /Lume, dragă lume./ Că omu-i ca frunza-n vânt,/ Când cade jos pe pământ./ O plouă şi-o bate vântul,/ Se-amestecă cu pământul,/ O suflă vântul pe toată,/ Parcă n-a fost niciodată“.

Este puţin după ora 18:30. Cea mai plauzibilă oră. Certificatul constatator nu s-a păstrat. I s-a pierdut urma o dată cu desfiinţarea dispensarului comunal.
Speriată, Laura Lavric se duce şi-l cheamă pe Ionel Schipoancă: “Vino, vino, că moare doamna Maria!”.

Ionel Schipoancă: “Numai Laura Lavric era în culise, atât. Şi m-a chemat pe mine, care eram la cheutoarea cortinei, îl ascultam pe Luican. Hai, că moare doamna Maria! Eşti nebună? Acum am vorbit cu ea! Când am ajuns, era moartă. Avea aşa o boabă de sânge în colţul gurii. Am pus mâna pe ea, coană Mario, coană Mario! Nimic!”.

Instrumentiştii observă agitaţia din culise şi încep să se agite şi ei, neînţelegând ce se întâmplă. Văd şi spectatorii că se petrece ceva neobişnuit pe scenă şi încep o vânzoleală care îl face pe Luican să oprească spectacolul. Abia acum se trage cortina.
Laura Lavric strigă după un doctor. Nu e nici un doctor în sală, doar tehnicianul veterinar Neculai Pavlovici. Întâmplător, fost coleg cu Laura Lavric la Şcoala Tehnică veterinară din Rădăuţi. Încearcă să o resusciteze. Îi face respiraţie gură la gură, îi îndoaie şi-i dezdoaie braţele. Zadarnic. Îl regăsim pe Neculai Pavlovici în curtea casei sale din marginea oraşului Botoşani, unde s-a mutat la câţiva ani de la moartea Mariei Lătăreţu.

Neculai Pavlovici: “A cântat Maria Lătăreţu… Parcă o văd cum se ţinea de trepiedul ăla şi se clătina în faţă, în spate… Termină de cântat, vine Ion Luican. N-a căzut pe scenă. A cântat, a plecat pe picioarele ei de pe scenă şi s-a dus în camera de oaspeţi. Dintr-odată, apare Laura Lavric. Cine poate să dea primul ajutor, că Maria Lătăreţu moare! M-am dus eu înăuntru… Ea era pe pat în camera de oaspeţi la Consiliul Popular, cu faţa-n sus… M-am dus la dânsa, am cuprins-o, i-am suflat în gură, i-am apăsat pe piept, i-am făcut respiraţie… mi-aduc aminte că avea nişte mărgele frumoase la gât, aşa… Nu mai ştiu cui i-am spus să se ducă după doctoriţa umană, că era dispensarul oleacă mai jos. Până a venit doctoriţa, până nu ştiu ce, ea s-a răcit, gata a fost. Eu zic că, dacă era un doctor acolo, scăpa!”.

Ioana Lătăreţu: “La un moment dat s-a pus problema dacă a fost o moarte naturală. A fost chemată Miliţia”.

Echipajul de Miliţie de la Botoşani vine târziu, când deja s-a întunecat. Se iau probe din apa din care a băut Maria Lătăreţu. Miliţianul criminalist face fotografii. Două dintre ele apar acum pentru prima oară, în Jurnalul Naţional: Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu şi orchestra cântând sub geam.

Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu

Următorul spectacol, cel de la Ştefăneşti, este anulat, ca de altfel şi întregul turneu. Artiştii rămân lângă Maria Lătăreţu până pe la patru dimineaţa, când echipajul criminalistic îşi încheie investigaţia. Îi aprind lumânări, îi cântă la geam. Sătenii se adună şi o plâng. Cineva aduce o sticlă cu rachiu de sufletul răposatei.

Joi dimineaţă, trupul Mariei Lătăreţu este mutat cu o căruţă la dispensarul comunal, o sută şi ceva de metri mai la vale. Joi seară, după 24 de ore de la deces, se face autopsia chiar acolo, la dispensar, şi este stabilit oficial motivul morţii, menţionat în certificatul de deces nr. 13 din 28 septembrie 1972: hipertensiune arterială ASC.

Valeria Leonte, 89 de ani: “Eu am fost acolo, la dispensar, şi am spălat-o după autopsie… I-am cumpărat o pereche de ciorapi şi un furou… Al ei era murdar de sânge. Nu-i adevărat că a fost multă lume cu flori. Nu era voie să intre oricine în camera aceea. Nu îndrăznea lumea să intre”.

Ioana Lătăreţu: “De la Româneşti a fost dusă la Botoşani şi depusă la Teatrul «Mihai Eminescu», unde tot oraşul s-a perindat la catafalc şi a depus flori… Vestea că a murit Maria Lătăreţu s-a răspândit fulgerător. În drum spre Bucureşti, în toate localităţile, oamenii ieşeau cu flori înaintea maşinii”.

Gică Bălan, şofer: “Eu am condus maşina cu sicriul Mariei Lătăreţu de la Botoşani la Bucureşti. Am mers noaptea, n-am avut nici o oprire, nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare”.

Ioana Lătăreţu: “A fost şi din cauza oboselii, şi a stresului… Viaţa sa a fost un lung şir de tragedii, iar ultima dintre ele a fost moartea soţului său. Eu o găseam de foarte multe ori plângând… şi repede îşi ştergea lacrimile ca să nu o văd eu. A avut presentimentul morţii… Cu o lună şi ceva înainte de a muri a adus o maramă de la Tismana… Asta e marama de moarte, a zis… Mi-a şi zis: să nu mi-o înfăşori pe cap, să mă strâng cu ea de gât pe lumea cealaltă, să mi-o aşezi în lungul tronului, că aşa zic oltenii la sicriu… Şi să nu-mi pui pantofii de scenă, că ăia mă strâng. Cu exact o lună înainte de a muri, a visat-o pe Sfânta Parascheva. I-a zis în vis că a venit să o ia. Şi mămica s-a rugat: mai lasă-mă o lună măcar, că am nepoţelul mic, trebuie să intre la liceu… Şi Sfânta Parascheva i-a zis: Marie, pentru rugăciunile şi pentru credinţa ta, te mai las o lună. Şi exact după o lună a murit. Uitaţi ce presentimente a putut să aibă!”.
Sursa: Jurnalul National

În prima parte a carierei, cântăreața a înregistrat din 19 iulie 1937 piese pe cilindri de fonograf pentru Arhiva de Folclor a Societății Compozitorilor Români (azi Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”) și mai apoi pentru casa de discuri Columbia Records, din 13 septembrie 1937 în București. Din 13 martie 1939, cu ajutorul lui Constantin Brăiloiu, cântăreața face imprimări pentru casa de discuri Cristal (Electrecord de mai târziu). Numeroase alte înregistrări sunt efectuate la Radiodifuziunea Română.

Neică, ochișorii tăi
Nană, dorul meu te cheamă
Cântă, cântă Gorjule
Strânge-ți, codre, frunzele
La gutuiul dintre vii
Mândruliță după grui
Neicuță, de-atâta dor
Oltule, Oltețule
Lăstărel de primăvară
Cucule, mare dușman
Salcie cu frunza moale
Pe sub poala pădurii
Dunăre, Dunăre lină
Cucule cu pană sură
Frumoasă ești mândruliță
Trifoiaș cu patru foi
Frumoasă-i tinerețea
Zorile de dimineață
La stejarul după plai
Suflă vântule mai tare
Of, dor, dor, dor
Sub streașina casei mele
Hai puică la Jii, la Jii
De-ar ști dorul ce știu eu
Mă uitai pe vale-n luncă
Hăulita din Gorj
Salcâmule de la drum
I-auzi mândro turtureaua
Mă dusei să plâng în codru
Doamne bine mai trăiam
Neicuță, soarele meu
Pierire-ai dorule azi
Doamne sfinte și părinte
Trecui aseară pe lună
Mă dusei să dorm sub viță
Aș muri, dar nu acuma
Drag imi-i să urc pe munte
Of, leliță Marioară
Sus la părul dintre vii
Bate vântul de la munte
De la Târgu Jiu la vale
Vine cucul de trei zile
Băiat ca Gheorghe mai rar
Vine, neica, să mă vadă
Pe câmpul cu florile
Mai ții minte măi dragă Mărie
Pădure verde de brad
Lună, lună ia fii bună
Măicuță, să nu mă dai
Nu vine neica, nu vine
Cum am vorbit noi aseară, Mărioară
Iarbă verde, iarbă crudă
Aseară, pe la chindie
Dulce-i dragostea pe fân cosit
Ce frumoasă-i potecuța
Ți-ai uitat, neică, dragostea noastră
A cui ești tu mândruliță
Colindai vâlceaua toată
Mă dusei în câmp să ar
Au pornit olteni la coasă
Haide, hai, cu dor și lună
De ce nu vii, neicuță al meu
Hei, lună!
Doină oltenească
Aș ofta să-mi iasă focul
Dor de mamă
Când oi zice-odată hăi
Sanie cu zurgălăi (muzica Richard Stein)
Ia mai cântă din vioară
Radu mamii, Radule
Deasupra capului meu
Voinic călător
Mai treci neică și tu dealul
Trei în lume nu se poate
Joacă hora-n poieniță
Cine trece câmpul mare
Cireșule, frunză rară
Plânge frunza și iarba
Bistriță, apă zglobie
Fir-ai tu să fii de fată
Viorea, viorea
Murgule coamă frumoasă
De ce nu te-nsori, Gheorghiță
Pe drumul de la Cepari
Se ceartă bradul cu plopul
Lie, ciocârlie
Drag îmi e să cânte cucul
Dunăre, când treci la vale
Vă las cântecele mele

Maria Lătărețu

Articole legate de Maria Lătărețu
Ultimul cântec, ultima zi – Maria Lataretu

Maria Lătărețu a fost o cântăreață de muzică tradițională și muzică populară romaneasca. A fost una dintre cele mai îndrăgite interprete din domeniu, fiind numită pe rând: Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc, Prințesa cântecului popular românesc sau Ella Fitzgerald a României. În cariera sa a susținut un număr mare de concerte, a realizat numeroase înregistrări discografice și a participat la un număr mare de emisiuni de radio și TV.
Maria Lataretu a vazut lumina zilei  in familia lui Ion Borcan din Balcesti, Gorj , pe valea Gilortului. Acolo, pe meleagurile aflate intre Olt si Jiu, se spune ca glasul omenesc devine un adevarat miracol, capatand modulatii surprinzatoare si triluri de pasare maiastra. Acolo au prins aripi celebrele Marii ale cantecului popular romanesc.
“Cand am deschis ochii pe lume m-am pomenit intr-o casuta mica si saraca, cu doua incaperi. Acuma nu mai exista… Dar gradina casei mele nu am sa o pot uita niciodata. Avea gard de jur-imprejur cu stobori impletiti cu nuiele, iar in gradina aveam o multime de trandafiri, nalbe, garoafe, gherghine si o tufa de liliac. Pot sa spun ca era, poate, cea mai frumoasa gradina din Balcesti.”

Încă din copilărie, Maria Lătărețu a cântat la hore, nunți, petreceri boierești etc. La 13 ani fratele artistei, Ioniță Borcan, îi cumpără o chitară și o învață să se acompanieze.

În 1928 se căsătorește cu vioristul Mihai (zis Tică) Lătărețu din comuna Lelești și cântă împreună în mai toate satele din Gorj.

Ajunge pentru prima oară în București în 1933 unde cântă pentru o scurtă perioadă de timp la localul „La fânăreasă”, întorcându-se apoi în Gorj.

În 1937 este descoperită în Gorj de o echipă de folcloriști alcătuită din Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop. Încântați de vocea, stilul și de repertoriul său tradițional, au invitat-o la București pentru a o înregistra.

Maria Lataretu

Primele înregistrări ale Mariei Lătărețu au fost efectuate, pe cilindri de fonograf, la data de 19 iulie 1937. Apoi, pe 13 septembrie 1937, înregistrează la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea artistică a Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români (Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” de azi). Cântă prima oară la Radio București pe 29 august 1937.

Cântă la localul lui Marcu Căciularu (din strada Vespasian, zona Gării de Nord) în 1937, la „Luna Bucureștiului” în 1938 și în perioada 1939-1949 la „Dorul Ancuței”, restaurant de lux din strada Alexandru Lahovari, frecventat de diferiți artiști – scriitori, compozitori, actori. La acesta din urmă a fost angajată la recomandarea lui Constantin Brăiloiu.

Maria Lataretu

Cântă cu taraful soțului ei până în 1949, când devine prim-solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor. De aici se pensionează în 1966.

Întreprinde numeroase turnee atât în țară, cât și în străinătate: Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Egipt, Siria, Elveția, Turcia, Ungaria, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Iordania.

De-a lungul carierei sale a cântat cu mari șefi de orchestră și dirijori: Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Radu Voinescu, George Vancu, Ion Luca-Bănățeanu, Florea Cioacă, Constantin Mirea, Nicu Novac.

Maria Lataretu

Distincții primite de Maria Lătărețu

-Medalia A cincea Aniversare a Republicii Populare Române, acordată pentru meritele deosebite în promovarea melosului popular (1952)
-Ordinul „Muncii”, clasa a III-a (1954)
-Titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”
-Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II-a (1968)

In septembrie 1972, Maria Lătărețu a pornit într-un turneu în toată țara, alături de Ion Luican, Laura Lavric și Ionel Schipoancă. “Privighetoarea Gorjului”, cantareata Oltului si a Jiului, Maria Lataretu a adunat in cantecele sale frumusetea, bucuriile si dorurile plaiurilor oltenesti. A incetat din viata pe scena pe care a slujit-o cu credinta si devotament. Moare, din cauza unei congestii cerebrale, pe 27 septembrie 1972, în culise, după ce și-a susținut recitalul, la căminul cultural din comuna Românești (județul Botoșani). Este înmormântată la cimitirul „Sfânta Vineri” din București.
Sursa: Wikipedia