Gabi Luncă aparține generației „clasice” a muzicii lăutărești urbane (de mahala) alaturi de Dona Dumitru Siminică, Romica Puceanu și Victor Gore,. Aparținând celei de-a doua generații de interpreți ai muzicii de metisaj cultural între țigani și români.
Gabi Lunca si Ion Onoriu in anii ’70
Românii ştiu foarte bine ce înseamnă un lăutar adevărat, acel lăutar care la o singură atingere a arcuşului sau a clapelor de acordeon face să freamăte la un loc dorul, jalea şi veselia. Gabi Luncă este exemplul cel mai elocvent în acest sens. Prin cîntecele sale a mers direct la inima românului, făcîndu-l să se simtă mai bine.
Ce o face pe Gabi Luncă să strălucească sunt „vibratourile dulci”, stilul vocal „argintiu” si un pic chinuit/răgușit a fost deseori sursă de inspirație (uneori chiar copiat) pentru foarte mulți interpreți moderni ai muzicii lăutărești.
Principala diferență între Gabi Luncă și ceilalți membri ai șcenei lăutărești în perioada sa de glorie (1946 – 1979) a fost ca în viața particulară a fost un om echilibrat, ducând o viață de izolare familială și fără excese. Din acest motiv, dar și datorită hainelor sale de scenă atent selectata, Gabi Luncă, a fost supranumită în cercuri restrânse „țiganca de mătase”.