Victor Predescu este fratele mai mare a lui Nicușor Predescu.Cum toți marii lăutari din orașul „Aurului Negru” cum era numit Ploiestul s-au specializat la Conservatorul din București, tânărul muzician s-a înscris la clasa profesorului George Enacovici, iar examenul de absolvire a constat în executarea Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră de Henry Wieniawski, acompaniat la pian de Theodor Rogalski.

Format în diverse orchestre de café-concert în București și în stațiunile balneare, Victor Predescua început să-și facă un nume de șef de orchestră. Alăturându-și câteva nume celebre ca naistul Fănică Luca sau cântărețele: Mia Braia și Rodica Bujor, Predescu evoluează ca șef de orchestră la Terasa Cercului Militar din București și la restaurantele „Athenee Palace”, „Dorul Ancuței” și „Terasa Colonadelor”. A cântat și la curtea regală în 1940, împreună cu Jean Moscopol.

În timpul războiului, împreună cu pianistul Mișu Ionescu-Năsoi cântă prin spitalele de răniți, trecând la muzica populară, spre care se îndreaptă, cu pași hotărâți, după război. El participă, astfel, la concertul aniversar închinat împlinirii a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu, în calitate de dirijor al Orchestrei „Barbu Lăutaru”. Împreună cu Nicu Stănescu se afirmă repede în viața artistică a capitalei cu acest ansamblu, apoi în 1950 trece la noul Ansamblu, „Ciocârlia”, cu care pleacă în turneu în Ungaria.

Principala lui preocupare a fost constituirea unui bogat și autentic repertoriu și a unui colectiv de mare valoare artistică. Vechea orchestră „Ciocârlia” s-a mări cu 60 de persoane. Au sosit cei mai bun soliști din țară, precum violoniștii Florea Cioacă și Varga Zoltan, taragotiștii Iosif Milu și Ion Murgu, fluierașul Marin Chisăr, cobzarul Ion Șerban (zis Tarzan), clarinetistul Adolf Guți etc. În paralel, a preluat cu jumătate de normă, conducerea proaspetei Orchestre de muzică populară a Radiofuziunii Române având drept obiectiv înregistrările și concertele în direct.Dacă la „Ciocârlia” a lucrat cu un număr restrâns de soliști, la formația Radio a colaborat cu artiști din întreaga țară, în fruntea cărora se situează înregistrările și discurile cu Maria Tănase.

Foarte puțini știu că orchestra lui Victor Predescu a realizat acompaniamentul la o serie de cântece, de mare popularitate ca „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, „Butelcuța mea”, „Mărie și Mărioară”. Sub bagheta lui s-au realizat discuri importante pentru perioada 1950-1960 cu Fănică Luca („Tudorițo, nene”), Ion Cristoreanu („De la noi de la fereastră”, „Busuioace nu te-ai coace”), Maria Lătărețu („Pasăre galbenă-n cioc”), Felician Fărcașu („Hațegana de la Măgura”), Ioana Radu („M-aș duce și eu la nuntă”), Dan Moisescu („Mierliță, mierliță, pasăre pestriță”), Ion Zlotea („Păsărică de pe lac”) sau Ion Matache („Eu ți-am spus de mii de ori”).

Un merit deosebit îl are în promovarea unor tinere talente cum ar fi Sofia Popa, dar mai ales, Ileana Constantinescu și în realizarea primelor înregistrări pe discuri standard ale celebrei hore„Perinița”.
O etapă de vârf artistic pentru Victor Predescu a coincis cu turneele „Ciocârliei” în Albania, în 1956, cu Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduțu și Ion Cristoreanu iar în 1959 în Iugoslavia, cu Orchestra de Muzică Populară Radio.

Se stinge din viață pe 27 decembrie 1984 în București, la varsta de 72 de ani.

(n. 17 martie 1931, Bucuresti – d. 27 februarie 2008, Bucuresti ) – 77 ani
Instrument: acordeon, voce
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare

A colaborat cu: Romica Puceanu

Victor Gore (numele sau real a fost Victor Dima) s-a născut în 1931 în București fiind fiul violonistului Gore Ionescu.Tatal sau Gore Ionescu a avut opt copii: Ion, Fane, Maria, Aurel, Victor, Georgeta, Cristina şi Tanţa. Unul dintre copii, Ion, a murit din tinereţe, in timpul războiului, cănd a venit din armată. Acelaşi lucru s-a intămplat şi cu Maria. Pe una dintre fete, Tanţa, a botezat-o Grigoraş Dinicu, fiindcă nu se făcea chef sau petrecere la Grigoraş Dinicu şi la Ion Voicu fără Gore Ionescu. “Am participat şi eu la două nunţi. Ion Voicu trebuia să fie naş, dar nu a mai putut să ajungă, aşa că băiatul lui, Mădălin, i-a ţinut locul şi a fost naş alături de mama lui. Am căntat chiar la Inter, cănd s-a deschis”, işi aminteşte Victor Gore.În anul 1937 se mută la Târgoviște cu familia. Din 1941 începe să învețe să cânte la acordeon si din 1945 începe să cânte ca acordeonist în taraful tatălui său, la nunțile de argintari de la marginea orașului Târgoviște. În 1949 se întoarce la București, în cartierul Floreasca. Până în 1955 cântă la diferite nunți de români și țigani;

În a doua jumătate a anilor `50 formează „Taraful Fraților Gore” împreuna cu fratele său Aurel Gore.
Victor Gore era în anii `50 printre cei mai căutați acordeoniști din București. Realizatorii TV și radio îi preferau pe cei doi „frați Gore” considerându-i „cei mai autentici lăutari de mahala”. Și astazi Teișenii (Teiș este o mahala din Târgoviște unde s-a născut Gore Ionescu, tătal lui Victor Gore, și unde familia mai revenea din când în când, în special înainte de și în timpul războiului) își spun urmașii celor mai mari lăutari, unii adaugându-și porecla „Teișanu”, mandrie bazată pe înaintași. Cele mai cunoscute familii de teișeni au fost Puceanu (Ion, Romica), Gore (Ionescu, Victor, Aurel) și Măslină (Grigore, Vasile), toate ajungând, în generația `40 – `60, reprezentate de lăutari urbani bucureșteni.

În 1960 imprimă primul său disc la Electrecord, în perioada imediat urmatoare 1961 – 1965, acesta împreună cu fratele său Aurel devin recunoscuți drept unii dintre cei mai buni lăutari ai României. În 1961 este angajat la Teatrul Armatei, unde colaborează, în trupa de dansuri țigănești, cu coregraful Gigi Baciu. În 1966 cântă cu Gil Dobrică într-un concert pe Stadionul 23 August. În perioada 1967 – 1969 cântă ca acordeonist secund în Ansamblul Ciocârlia.

În 1971 cântă alături de fratele său Aurel la deschiderea hotelului Intercontinental din Bucuresti, printre invitați numărându-se și violonistul Ion Voicu. În perioada 1972 – 1975 cântă la Ansamblul Poștei Române. În 1993 reprezintă România la un festival de folclor de la Paris, împreună cu Ansamblul „Alunelul” condus în aceea perioadă de Ion Albeșteanu.

Victor Gore a reprezentat Romănia in Franţa, la un festival de muzică populară, in 1993 şi in 1994. A fost acolo cu ansamblul Alunelul. “Am căntat şi folclor şi cei din sală au cerut să le cănt Adu calu să mă duc şi Pleac-o nevestică-n lume; Cand cantam nu se mai auzea nimic şi vedeam lacrimi in ochii celor din sală”, spune cunoscutul lăutar.

Uneori Victor mergea la nunți împreună cu Aurel Gore povestea Costel „Trompetistu`” Vasilescu, într-un interviu: „făceau întrecere care zice mai bine și boldenii [țiganii florari -- n.r.] aruncau cu banii pe ei; sau când făcea Victor o nebunie din aia pe claviatură, pfii! înnebuneau toti. „Bravo Victoraaaș!” și aruncau cu banii pe el”

În 2005 cântă pentru ultima dată la o petrecere privată din Galați. Moare pe 28 februarie 2008 la București.

Toni Iordache s-a născut în decembrie 1942 în satul Bâldana (jud. Ilfov). Toni Iordache a urmat traditia muzicală a familiei sale (tatăl său cânta la tambal si ambii unchi cântau la vioara), începand să cânte la tambal din 1946 la varsta de 4 ani.

Toni Iordache si-a perfectionat cunostintele de tambal, invatand de la Mitica Ciuciu, un celebru tambalagiu al epocii. La numai 12 ani in 1954 câstigă un concurs pentru ocuparea unui post de tambalist si este angajat la orchestra Radio.În anul 1958 câstigă medalia de aur la “Welt Jugend Feier” în Viena, iar în 1960 este solicitat si ulterior angajat de orchestra “Ciocârlia”. Între 1960 și 1969, împreuna cu orchestra “Ciocârlia” are concerte în toată tara, dar si un turneu în Londra si unul la Moscova. În 1968 câstigă medalia de aur la “Festivalul Tinerilor Muzicieni” la Sofia.În anul 1969, mergând la un turneu la Paris împreună cu Gheorghe Zamfir si taraful său, renuntă la contractul cu orchestra “Ciocârlia” si, începând cu 1970, colaborează numai cu taraful mic condus de naistul Gheorghe Zamfir, cu care ajunge în Berlin si în Budapesta.

După 1970 cântă împreună cu fiul său Leonard Iordache (tambalist ca si tatăl său) Toni Iordache colaborează în anul 1973 cu orchestra de muzica simfonica NHK Orchestra, din Tokyo, și interpretează în Japonia, ca invitat, suita “Hary Janos” pentru tambal a lui Zoltan Kodaly. Din 1975 se alătură ansamblului Ion Onoriu unde cântă cu instrumentisti precum Costel Vasilescu sau Mielută Bibescu.
În anul 1985 se îmbolnăveste de diabet zaharat, îi este amputat un picior dar operatia nu ii salveaza viata si moare în cele din urmă în 1988 la Bucuresti. Prietenul si colegul de orchestra Costel Vasilescu (supranumit Costel Trompetistu’) s-a ingrijit de inmormantarea marelui artist.

Articole legate de Romica Puceanu:
Stilul de interpretare al Romicai Puceanu
.
Romica Puceanu s-a născut în anul 1928 în București, fiica țambalistului Constantin Puceanu și nepoata violonistului Ion Puceanu.Pentru ca se tragea dintr-o familie de cantareti, artista si-a facut debutul in muzica la doar 14 ani, alături de tatăl său, iar apoi se impune ca solistă în taraful fraților Gore (Aurel și Victor), a căror verișoară era, interpretând „cântece de mahala”.Începand cu 1944 începe sa fie numită din ce în ce mai des „Regina noastra” (a romilor). În perioada 1945 – 1964 își face un nume cântând în majoritatea cârciumilor din zonele Floreasca și Herăstrău.În 1963 înregistreaza primele piese la casa de discuri Electrecord, debutând discografic cu două plăci de patefon care mai tarziu au fost reeditate pe un vinil mic.
În 1964 înregistrează primul album cu taraful fraților Gore în Studioul Tomis-Electrecord. Începand cu 1970 începe sa plece in turnee în străinătate, relevante pentru cariera ei fiind concertul în Israel și cel în Statele Unite ale Americii.
În această perioada încep colaborările cu violonistul Florea Cioacă și cu acordeonistul Andrei Mihalache și, un pic mai tarziu, cu violonistul Ion Albeșteanu.

Apreciată pentru vocea ei unică și pentru temele cântecelor sale (iubire, viață, timp), ajunsese în anii ’60 -’70 solista de referință a „cântecelor de pahar”, o formă de muzică lăutărească urbană (de mahala) care combina elemente orientale cu unele românești pe un fond țigănesc.

Romica Puceanu – Saraiman

Romica Puceanu rămâne pentru minoritatea romă echivalentul Mariei Tănase. În 1986 se mută la New York iar în 1992 revine în România.A decedat în 24 octombrie 1996,  în București, în urma unui accident rutier petrecut in apropierea localitatii Dragos Voda. Imediat dupa impact, cantareata a fost transportata la Spitalul Municipal Fetesti. O noapte intreaga, doctorul Stefanescu a monitorizat-o. Apoi a fost transportata la Spitalul de Urgenta Floreasca, din Capitala. Aici, medicii au decis sa o opereze de urgenta. Eforturile au fost insa in zadar. Doua zile mai tarziu, regina muzicii de petrecere se stingea pe un pat de spital.

 

(n. 1913, Bucuresti – d. 1996, Bucuresti) – 83 ani
Instrument: tambal
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Iani-Marinescu Ciuciu, Grigoraș Dinicu, Lică Ștefănescu, Victor PredescuArticole legate de Mitică Ciuciu
Stilul de interpretare al lui Mitica Ciuciu

Mitică Ciuciu pe numele său real Dumitru Marinescu s-a născut în anul 1913 în București si a fost un țambalist virtuoz din România vestit în a doua jumătate a secolului XX.

Dumitru Marinescu-Ciuciu a fost un interpret de excepție la instrumentul său, posedând o tehnică și o expresivitate deosebită.

Din anul 1920 începe să învețe să cânte la țambal, cu renumitul țambalist Lică Ștefănescu. De la acelasi profesor Lică Ștefănescu a învățat și viitorul mare compozitor și țambalist Gheorghe Pantazi, rival cu Mitică Ciuciu.

Mitică Ciuciu debutează în anul 1934 la casa de discuri Electrecord cu piesele „Hora lui Fănică” și „Doina Oltului-Ciocârlia” cântând cu tarafului violonistului Fănică „Chioru” Vișan.

In anul 1944 concertează, la Viena, cu taraful lui Grigoraș Dinicu unde interpretează muzică lăutărească și muzică „națională”, folclorică românească dar și muzică internațională de café-concert.

În anul 1945 este solicitat de compozitorul Mihail Jora să cânte, împreună cu fiul sau Iani-Marinescu Ciuciu, propria sa transcripție pentru doua țambale, a Rapsodiei Române nr. 1 în la major, op.11 de George Enescu.

În anul 1946 este angajat în orchestra Ansamblului Sindicatelor din România, evidențiindu-și calitățile de bun acompaniator, posedând asa cum zicea marele Ionel Budișteanu „un ciocan” viguros, ferm și sigur pe armoniile și ritmurile date. În 1950 interpretează, sub conducerea dirijorului Sergiu Comissiona, Fantezia Concertantă pentru țambal și orchestra a compozitorului Florin Comisel.

Faima sa ca excepțional interpret la țambal, i-a atras pe mulți tineri ai vremii dornici a se perfecționa la acest instrument, devenindu-i mai apoi elevi, printre care copiii săi: Petre Marinescu Ciuciu zis Iani Ciuciu, Virginica Marinescu Ciuciu, Stela Marinescu-Ciuciu, ginerele său și fiul acestuia Nicolae Bob Stănescu zis „Valetul” și Florian Bob Stănescu (care se poate spune că a copilărit în casa lui Mitică Ciuciu), Nicolae Fieraru, Costel Pandelescu și nu în ultimul rând Toni Iordache, căruia i-a desăvârșit anumite posibilitați ale țambalului: tehnice și expresive.

În anul 1970 își prezintă propriile variațiuni pe tema “Anicuța neichii dragă”, în orchestrația lui Constantin Arvinte și sub conducerea dirijorului Victor Predescu, la premiera spectacolului “Pe aripile rapsodiei”, oferit publicului de către noul înființat ansamblu “Rapsodia română”.

În perioada 1970 – 1975 colaborează cu orchestrele “Barbu Lăutaru”, “Electrecord” și orchestra Radio, conduse de marii dirijori ai României: Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Radu Voinescu și Marius Olmazu. În 1971, cu orchestra Ansamblului C.C.S. participă la turnee în toata Europa, notabile fiind concertele din Berlin și Paris, dar concertând și în Canada, la Montréal și în Japonia, la Tokyo. În același an, începe să compună o serie de variațiuni pe tema cântecului “Tudorițo, nene”, foarte cunoscut prin interpretarile anteriorare ale Ioanei Radu. Aceste variațiuni au fost transformate, prin acompaniament orchestral-simfonic, de către Constantin Arvinte și cedate lui Toni Iordache (ce a intrepretat această compoziție, în 1974, cu orchestra simfonică din Tokio).

Moare în anul 1996 la Bucuresti.

În anul 1961, cu ocazia cununiei acordeonistului Costică Șerban, Iani Ciuciu îl cunoaște pe Bebe Șerban.
Bebe Șerban, zis Bebe de la Petrechioaia, este invitat să se alăture tarafului din care mai făceau parte: Iani Ciuciu (țambal), Grigore Ciuciu (contrabas), Constantin Eftimiu (vioară și voce) și Costel Vasilescu (trompetă).

În anii ’60 Iani Ciuciu devine țambalist al orchestrei Radio, cântând sub bagheta unor mari dirijori ca Marius Olmazu, Paraschiv Oprea sau Radu Voinescu.

Repertoriul său este unul variat, la fel ca Mitică Ciuciu, fiind un mare păstrător al pieselor vechi lăutărești. Bineînțeles că repertoriul său era format și din multe cântece și variațiuni compuse sau culese de tatăl său. Cântă cu marii lăutari ai vremii, în diferite tarafuri, rivale cu cele în care cânta tatăl său.

Moare pe 19 august 2012 la Bucuresti, în vârstă de 76 de ani, batrân, bolnav și uitat de toată lumea.

Ionel Tudorache s-a nascut in 1953, in orasul Buzau, fiul violonistului Aurel Tudorache. In perioada 1975 — 1980 devine acordeonistul secund al Romicai Puceanu, colaborand cu aceasta frecvent. In 1998 formeaza un taraf clasic:„Taraful Ionel Tudorache”,colaborand cu acesta pana in prezent, cu foarte mici modificari de personal.

Maestrul Ionel Tudorache este considerat de specialiştii în domeniul muzical unul dintre cei mai buni interpreţi ai genului lăutăresc, un mare maestru al acordeonului. Fiu al unui lăutar violonist, Ionel Tudorache cântă de la vârsta de cinci ani.

La cinci ani, a pus ochii pe vioara tatălui şi, cum era el plecat de acasă, o lua şi scârţâia la ea, pe o coardă, cum îl ducea mintea. Se obişnuia ca fiul să în­veţe un alt instru­ment, pentru a cânta mai apoi în fa­milie, aşa că tatăl n-a vrut să-i arate se­cretele viorii. Însă a fost atent la “talentele” sin­gurului său fiu. “Băieţii cu care cânta tata veneau acasă la noi, după câte o nun­tă, făceau un şpriţ şi cântau, aşa, pentru ei, ca o repetiţie. Cântau ce le plăcea lor, şi beau un pahar, că la nuntă te duci să munceşti, nu să bei, bei acasă, pe banu’ tău, ce, să te vadă toţi? Şi eu mă uitam la ei şi-mi plăcea acordeonu’, avea tata un acordeonist bun.

După aia, luam eu o sită, ştiţi, d-aia subţire, cu două toarte, băgam mâinile printre ele, şi ziceam că-i acor­deon, mă suiam pe masă şi mă-ndoiam, mă suceam, ce mai era de mine! A văzut tata că-mi place, şi la şapte ani mi-a luat acor­deon. Am învăţat foarte repede, că dacă ai daru’ acesta, miru’ acesta, să cânţi, şi ai ureche muzicală, te duce. Practic, m-a în­vă­ţat un unchi de-al meu, din partea ma­mei, un tangou, un simplu tangou, «Marea de smarald». Era aşa: «N-am să uit ni­cio­dată-n viaţă, marea de sma­rald». Un tangou, o melodie aşa. După asta le mai în­semnam eu pe clape, cum vine «Măi tramvai», un vals, cutare, după aia am început singur.”

La inceput a abordat muzica usoara , valsuri , iar de muzica lautareasca s-a apucat abia la 15 ani . Sub aripa tatalui sau , violonistul Aurel Tudorache , Ionel Tudorache s-a imprietenit foarte repede cu acordeonul . A incercat la inceput sa cante cu vioara , insa tatal lui nu l-a lasat . Cand era tanar i se spunea ‘Marcel Budala’ sau ‘Ilie Udila’ .

Pentru că a avut talent, a fost remarcat peste ani şi de fiul cel mai mic al cuplului dicatorial Ceauşescu. ”Prima oară am cântat la Constanța pentru Nicușor. Se purta frumos cu noi, ca un adevărat domn. Îi plăcea melodia La Chilia-n port”, povestește Ionel Tudorache. Lăutarul buzoian are deja trei albume înregistrate la casa de discuri Electrecord şi este cunoscut pentru originalitatea cu care interpretează melodia “La Chilia-n port”. ”Eu sunt cel care a mers în Chilia pentru documentare și a ridicat-o la rangul de șlagăr al muzicii lăutărești. Am îmbunătățit-o mult, eu și cu instrumentiștii pe care i-am avut de-a lungul timpului”, spune, mândru, lăutarul din Buzău.

Ionel Tudorache sau „Fărâmiță” cum prietenii îl alintă, a beneficiat de un har și o înclinare către acordeon din fragedă copilărie. A frecventat cercurile celor mai buni muzicieni cum ar fi Romica Puceanu, pe care a acompaniat-o 5 ani, pentru a produce un excelent album de muzică originală, compoziție proprie atât versurile cât și muzica.

Taraful Ionel Tudorache a înregistrat la Electrecord în anul 2000 un album numit “La Chilia-n Port”, iar piesa ce da numele albumului a fost folosita la ecranizarea romanului scris de Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni“, aflat in regia lui Serban Marinescu, in care au interpretat nume celebre ale cinematografiei romanesti: Gheorghe Dinica, Victor Rebenciug si Maia Morgenstern.

A crescut cu cantece lautaresti vechi , si chiar daca incalca putin traditia , marele lui talent nu se sprijina doar pe ureche . Inafara de ce a invatat dupa ureche a studiat impreuna cu un profesor . I-a placut de asemenea scoala ; a dat examen la ‘ Petrol si chimie ‘ luandu-l cu 8,25 . Are diploma de strungar.

Are 3 copii : o fata si doi baieti . Fata cea mare a terminat conservatorul si este un veritabil profesor de pian . Cel de-al doilea copil , Ciprian Tudorache , a incercat mai intai sa cante la vioara insa in cele din urma a invatat contrabasul . Al treilea fiu , Marian Tudorache , a facut pianul si tambalul , insa pasiunea lui astazi este gastronomia .

Ionel Tudorache ramane un veritabil lautar de moda veche , la care se adauga cea mai frumoasa interpretare a unuia din marile cantece populare lautaresti : La Chilia-n port.