Daca violoniștii și suflătorii (clarinet, taragot, nai, fluier) pot fi ușor identificati după culoarea sunetului la care participă afectiv prin vibrato, stacatura, ornamente etc., acordeoniștii sunt mai greu de identificat datorită specificului instrumentului.
Înca de tânăr, acesta nutrea o mare dorință de a-și dezvolta un stil propriu (ca dovadă stau înregistrările sale din anii `50), având în vedere că la Radio și, din 1957, la Televiziune se transmiteau zilnic emisiuni de folclor din care nu lipseau nume celebre, adevărați maeștri ai acordeonului.
Între influențele sale se numără școala de la Bucuresti (Marcel Budală, Ilie Udilă și Dorel „Cocoșatu`” Păun) dar și scoala banato-sârbească, influență foarte rară pentru acordeoniștii generației `50 (Marcel Todor sau Tomică Miljic senior).
Filonul folcloric de la care pleacă Ion Onoriu este un factor decisiv în formarea stilului personal, la care se adaugă improvizația caracteristică muzicii lăutărești urbane (mahala).
Rămâne o influență de marcă pentru stilurile, dezvoltate ulterior, în special de către Bebe Șerban și Vasile Pandelescu.