Nicu Bela

Nicu Bela pe numele adevarat Nicolae Niculescu a fost un cunoscut acordeonist și lăutar virtuoz din România. S-a născut pe 31 decembrie 1940, în București, în vremurile tulburi ale războiului care începuseră să-și facă simțită prezența, fiind fiul lui Stoiculeț. Cei din familia lui nu erau neam de lăutari dar timpul petrecut în mahala alături de muzicanți îl fac să îndrăgească muzica lăutărească și în special acordeonul.

Începe de mic să cânte încercând să fure meseria de la bătrânii instrumentiști din cartier. Pe la douăzeci de ani devenise un foarte bun acordeonist de care începuse să se vorbească în București în termeni laudativi.

De la stânga la dreapta: Costel Trompetistu(trompetă), Nicu Bela (acordeon), Marian Grigore (vioară), Fane Bobeșteanu Jr. (țambal)

În anii ’60 este cooptat în taraful lui Ion Nămol alături de Constantin Eftimiu, Florică Calu, Mitică Ciuciu și Costache „Hopa Mitică” Florea, la vremea aceea cei mai apreciați lăutari, alături de care Bela își desăvârșește tehnica interpretativă.
Faptul că a cântat alături de acești lăutari, l-a obligat foarte mult și l-a făcut să fie tot timpul într-o continuă perfecționare și luptă cu el însuși.
Reușește să devină în scurt timp unul din cei mai apreciați acordeoniști, dar totodată și un bun solist vocal. Avea un glas deosebit de frumos, dulce și mângâietor. Îl prindeau foarte bine cântecele lăutărești de jale cu care îi înduioșa până la lacrimi pe cei ce-l ascultau.

De la stanga la dreapta: Ion „Buză” Pană (acordeon), Costel Trompetistu (trompetă), Toni Iordache (țambal), Ion Barbulea (contrabas), Bebe Șerban (acordeon), George Carabulea (vioara), Nicu Bela (acordeon)

În anii ’70, alături de Toni Iordache și Costel „Trompetistu`” Vasilescu, formează un taraf, împreună cu Titi Coadă, Ion Babulea, Bebe „de la Petrechioaia” Șerban și Grigore Ciuciu. Acest taraf deține, în perioada 1971 – 1975, monopolul nunților și botezurilor din cartierele Ferentari, Grand și Dudești din București și în cartierul Mimiu din Ploiești.

Era recunoscut ca un foarte bun horaci. Nimeni nu cânta hora atât de bine cum o făcea el, ridicând la joc toți mesenii.

În perioada imediat următoare (1975 – 1977) Nicu Bela înregistrează primele sale melodii la radio iar mai târziu imprimă și cele doua discuri mici ale sale la Electrecord, primul ca solist și al doilea alături de violonistul Aurel Gore. În cele patru piese imprimate cu acesta din urma, lăutăria este dusă pe cele mai înalte culmi. Probabil că nu există o combinație mai fericită de acordeon și vioară ca în discul de față în care Bela și Gore cântă lăutărește și de jale cum nimeni nu o mai făcuse.

Dupa 1980, o nouă generație de lăutari se ridică. Astfel își formează un nou taraf, împreună cu Leonard Iordache, Ghiță Coadă, Nelu Bosoi și mult mai cunoscuții Gheorghe Lambru și Cornel al lu` Bosoi, lăutari cu care Bela va cânta în ultimii ani de viață.

Nicu Bela in vara anului 1990

Sursa: Wikipedia

Gheorghe Lambru

Gheorghe Lambru a fost un lăutar și acordeonist virtuoz român. A fost unul dintre cei mai influenți interpreți de muzică lăutărească urbană (mahala) ai Bucureștiului, fiind citat ca inspirație pe rând de către lăutari ca Romica Puceanu, Gabi Luncă sau Nicu Bela.

S-a născut la data de 27 aprilie 1935 în București într-o familie de lautari cu 5 copii, el fiind cel mai mic. A copilarit în cartierul Herăstrău alături de alți mari lăutari cum ar fi: Gore Ionescu, Victor Gore, Aurel Gore, Nicolae Florian, Nicu Pată și Bulumac.

A fost îndrumat către muzică de tatăl său care cânta la contrabas, încă din copilărie.

A ajuns să cânte la acordeon de la frageda vârstă de 6 ani când tatăl său a cumparat un acordeon pentru fratele său mai mare Teodor (Tudore). Tudore era un copil zglobiu fără nici cea mai mică inclinație spre muzică, așa încât în timp ce el se juca pe afară, Gheorghe Lambru stătea în casă și descoperea tainele acordeonului.

Dupa acest incident tatăl lui i-a daruit primul său acordeon iar fratelui său Tudore i-a cumparat o vioară, dar din nou acesta nu era interesat de muzică și din nou Gheorghe Lambru descoperea muzica lină a viorii, pe furiș, când fratele său era afară la joacă, până într-o zi când Tudore l-a prins cântând la vioară și a spart-o, iar de atunci s-a dedicat acordeonului.

În 1958 este chemat să se alăture, ca acordeonist secund, tarafului lui Ion Namol (vioară și voce), din care mai făceau parte: Florică Calu` (vioară), Ilie Udilă (prim-acordeonist), Toni Iordache (țambal, la vârsta de 16 ani) și Titi Coadă (contrabas).

Gheorghe Lambru alaturi de Toni Iordache

În perioada 1958 – 1962 compune foarte multe cântece lăutărești devenite ulterior printre cele mai cunoscute piese ale repertoriului muzical lăutăresc urban (mahala), printre care: „Bună seara, mamă dragă”, „Blestemat să fii de stele”, „Nici nu ninge, nici nu plouă”, „Uite mamă, cade-o stea”, „Tinerețe, tinerețe”, „Inima supărăcioasă” sau „Mori, murgule de necaz”.

O mare parte din repertoriul său a fost preluat și înregistrat de mult mai cunoscutele interprete de muzică lăutărească, Romica Puceanu și Gabi Luncă. Rămâne relativ obscur, cu excepția faimei din comunitățile țigănești de la marginea Bucureștiului, pentru publicul larg până la sfârșitul anilor `80.

Gheorghe Lambru alaturi de Mihai Namol

În perioada 1992 – 1994 are numeroase apariții la televiziune alături de Ion Onoriu și Gabi Luncă, într-o formație ce îi avea ca membri pe George Udilă (clarinet), Leonard Iordache (țambal) sau Ghiță Coadă (contrabas), mulți dintre ei fiind copiii lăutarilor cu care Lambru cântase la sfârșitul anilor `50. Tot în această perioadă înregistrează o casetă la casa de discuri Electrecord, foarte apreciată de fanii genului.

Gheorghe Lambru

Gheorghe Lambru

Sursa: Wikipedia

Ionica Minune (Ene Gheorghe)

Articole legate de Ionica Minune (Ene Gheorghe)
Ionica Minune si Cristinel Turturica in concert alaturi de Bobby McFerrin
Ionica Minune cel mai mare acordeonist roman

Ionica  Minune, excelent acordeonist roman, de etnie rroma, s-a nascut pe 13 februarie 1959, in Costesti, judetul Buzau. Numele adevarat al lui Ionica Minune este Ene Gheorghe. N-a avut nas in ziua botezului, asa ca a fost botezat de preot.

Minune i se spune datorita lui Toni Iordache, care era uimit de talentul lui Ionica si-l prezenta mereu: `La acordeon, Ionica Minune`, isi aminteste artistul.
Toata familia lui Ionica Minune era plina de muzicanti, lautari, instrumentisti, asa ca era inevitabil sa nu ia virusul muzicii de la rude. Bunicul sau, cobzarul Ion Petrica, a avut 11 fii, toti 11 instrumentisti.

In 1963, Ionica Minune se apuca de acordeon sub indrumarea tatalui sau. Avea doar 4 ani, dar cu timpul a devenit o legenda printre muzicantii de traditie din Romania. Tot la patru ani, Ionica Minune a ajut ocazia sa dea mana cu Presedintele Nicolae Ceausescu, in timpul unei vizite a acestuia in judet. Cine s-ar fi gandit pe atunci ca peste ani si ani muzicieni de talia lui Oscar Peterson, Michel Petrucianni, Richard Galliano vor canta alaturi de Ionica Minune pe marile scene ale lumii?

Ionica Minune

In adolescenta, Ionica Minune spera ca intr-o buna zi sa devina politist si privea muzica doar ca pe o pasiune. Evenimentele din familie l-au impiedicat pe Ionica Minune sa-si indeplineasca visul. Tatal sau s-a imbolnavit, asa ca de voie de nevoie Ionica a inceput sa cante la acordeon ca sa-si poata ajuta familia. Dupa moartea tatalui, desi luase treapta la liceu cu 10, Ionica nu s-a mai interesat de scoala, prinzand din ce in ce mai mult gusul muzicii.

La 17 ani, Ionica Minune s-a casatorit si s-a mutat cu sotia la Bucuresti. `Eu, cu acordeonul, castigam mai bine decat cei cu vocea. Poate castigam intr-o seara de cantat cat un director de fabrica intr-o luna`, spunea cantaretul. La 20 de ani, Ionica Minune era deja un personaj apreciat in zona muzicii lautaresti. In 1979, artistul a inceput sa cante si in afara, in tari precum Franta, Italia, Spania, Germania, Japonia si chiar Malaezia.

Ionica Minune

La inceputul anilor `90, Ionica Minune s-a mutat in Franta, unde a avut sansa sa se remarce printre acordeonisti. Cetatenia franceza pe care a primit-o din partea autoritatilor si respectul oamenilor care veneau sa-l vada in concerte nu l-au convins pe Ionica Minune sa ramana in Hexagon, asa ca in 2006 s-a intors in Romania. Una dintre pasinile lui Ionica Minune sunt hainele si incaltamintea de calitate. O data, si-a adus din Japonia nu mai putin de 2,5 tone de haine si incaltaminte. `Adevarul e ca mi-a placut sa ma imbrac bine. Am peste 300 de costume, mai multe sute de camasi, toate de la Boss, Versace, Pierre Cardin, Yves Saint Laurent. Incaltamintea e in special Scarpi si Moreschi, italieneasca. Am si pantofi de ocazie, de piele de sarpe, de crocodil… La astea asortez ceasuri de marca, parfumuri bune, brichete deosebite. Am si multe bratari, lanturi, inele, dar sa fii elegant nu inseamna sa le porti pe toate odata, cum fac unii`, marturisea Ionica Minune intr-un interviu pentru Jurnalul National.

Sursa: Jurnalul National

Ionica Minune acordeon, Cristinel Turturica tambal

Ion Onoriu

Articole legate de Ion Onoriu:
Stilul de interpretare al lui Ion Onoriu

Ion Onoriu  a fost un acordeonist, interpret virtuoz de muzică lăutărească și șef de taraf.

În 1944 primește de la tatăl său o armonică cu 40 de bași (un strămoș al acordeonului). În 1953 își cumpără primul acordeon cu care înregistrează în același an primele materiale la Radio, în orchestra vărului sau primar Constantin Mirea.

Ion Onoriu si Gabi Lunca la TVR

În 1955 înregistrează primul său album solo, tot la Radio. În perioada 1965 – 1975 înregistrează 14 discuri la Casa Radio și la Electrecord, apare în numeroase emisiuni de televiziune (în special emisiuni de revelion). În aceeași perioadă are primele turnee internaționale (notabile fiind cele din Ierusalim și Paris, dar și concertele la restaurantele românești din New York: „Rapsodia Română” și „Transilvania”).

Ion Onoriu si Gabi Lunca

În 1974 realizează numeroase înregistrări la Radiodifuziunea Română, sub acompaniamentul Orchestrei de Muzică Populară Radio dirijată de Radu Voinescu. Între melodiile înregistrate se numără: Jalea țiganului, Sârba de la Poenari sau Brâu ca la Ologeni.

În 1975 își alcătuiește propria orchestră, împreuna cu țambalistul Toni Iordache, clarinetistul Mieluță Bibescu si trompetistul Costel Vasilescu.

Ion Onoriu si Andrei Mihalache

În perioada 1992 – 1994 are numeroase apariții la televiziune alături de soția sa Gabi Luncă, într-o orchestra ce îi avea ca membri pe George Udilă (clarinet), Gheorghe Lambru (acordeon), Carmen Piculeață (vioară), Leonard Iordache (țambal), Ghiță Coadă (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă).

Din 1993, Ion Onoriu nu mai cântă decât la slujbele Bisericii Penticostale din București, retrăgându-se complet de pe scena muzicală.

Victor Gore

Victor Gore (numele sau real a fost Victor Dima) s-a născut în 1931 în București fiind fiul violonistului Gore Ionescu.Tatal sau Gore Ionescu a avut opt copii: Ion, Fane, Maria, Aurel, Victor, Georgeta, Cristina şi Tanţa. Unul dintre copii, Ion, a murit din tinereţe, in timpul războiului, cănd a venit din armată. Acelaşi lucru s-a intămplat şi cu Maria. Pe una dintre fete, Tanţa, a botezat-o Grigoraş Dinicu, fiindcă nu se făcea chef sau petrecere la Grigoraş Dinicu şi la Ion Voicu fără Gore Ionescu. “Am participat şi eu la două nunţi. Ion Voicu trebuia să fie naş, dar nu a mai putut să ajungă, aşa că băiatul lui, Mădălin, i-a ţinut locul şi a fost naş alături de mama lui. Am căntat chiar la Inter, cănd s-a deschis”, işi aminteşte Victor Gore.În anul 1937 se mută la Târgoviște cu familia. Din 1941 începe să învețe să cânte la acordeon si din 1945 începe să cânte ca acordeonist în taraful tatălui său, la nunțile de argintari de la marginea orașului Târgoviște. În 1949 se întoarce la București, în cartierul Floreasca. Până în 1955 cântă la diferite nunți de români și țigani;

În a doua jumătate a anilor `50 formează „Taraful Fraților Gore” împreuna cu fratele său Aurel Gore.
Victor Gore era în anii `50 printre cei mai căutați acordeoniști din București. Realizatorii TV și radio îi preferau pe cei doi „frați Gore” considerându-i „cei mai autentici lăutari de mahala”. Și astazi Teișenii (Teiș este o mahala din Târgoviște unde s-a născut Gore Ionescu, tătal lui Victor Gore, și unde familia mai revenea din când în când, în special înainte de și în timpul războiului) își spun urmașii celor mai mari lăutari, unii adaugându-și porecla „Teișanu”, mandrie bazată pe înaintași. Cele mai cunoscute familii de teișeni au fost Puceanu (Ion, Romica), Gore (Ionescu, Victor, Aurel) și Măslină (Grigore, Vasile), toate ajungând, în generația `40 – `60, reprezentate de lăutari urbani bucureșteni.

În 1960 imprimă primul său disc la Electrecord, în perioada imediat urmatoare 1961 – 1965, acesta împreună cu fratele său Aurel devin recunoscuți drept unii dintre cei mai buni lăutari ai României. În 1961 este angajat la Teatrul Armatei, unde colaborează, în trupa de dansuri țigănești, cu coregraful Gigi Baciu. În 1966 cântă cu Gil Dobrică într-un concert pe Stadionul 23 August. În perioada 1967 – 1969 cântă ca acordeonist secund în Ansamblul Ciocârlia.

În 1971 cântă alături de fratele său Aurel la deschiderea hotelului Intercontinental din Bucuresti, printre invitați numărându-se și violonistul Ion Voicu. În perioada 1972 – 1975 cântă la Ansamblul Poștei Române. În 1993 reprezintă România la un festival de folclor de la Paris, împreună cu Ansamblul „Alunelul” condus în aceea perioadă de Ion Albeșteanu.

Victor Gore a reprezentat Romănia in Franţa, la un festival de muzică populară, in 1993 şi in 1994. A fost acolo cu ansamblul Alunelul. “Am căntat şi folclor şi cei din sală au cerut să le cănt Adu calu să mă duc şi Pleac-o nevestică-n lume; Cand cantam nu se mai auzea nimic şi vedeam lacrimi in ochii celor din sală”, spune cunoscutul lăutar.

Uneori Victor mergea la nunți împreună cu Aurel Gore povestea Costel „Trompetistu`” Vasilescu, într-un interviu: „făceau întrecere care zice mai bine și boldenii [țiganii florari -- n.r.] aruncau cu banii pe ei; sau când făcea Victor o nebunie din aia pe claviatură, pfii! înnebuneau toti. „Bravo Victoraaaș!” și aruncau cu banii pe el”

În 2005 cântă pentru ultima dată la o petrecere privată din Galați. Moare pe 28 februarie 2008 la București.

Victor Gore

Victor Gore

Victor Gore

Articole legate de Marcel Budala:

Marcel Budala s-a născut la 9 iulie 1926 în Campina, Jud. Prahova. Mama sa era din Câmpina, iar tatăl său din Iași. Niciunul din cei doi nu aveau vreo ascendență lăutărească sau muzicală de altă natură.

În 1933 începe să învețe să cânte la pian iar in anul 1940 renunță complet la pian în favoarea acordeonului. Astfel, alături de Gheorghiță Trandafir, Marcel Budală devine unul din primii acordeoniști din București (în jurul anilor ’46 – ’47).

În 1946 terminându-și liceul este încadrat în orchestra de muzică populară a Direcției Generale a Serviciului Muncii (DGSM), dirijată în acea perioadă de cunoscutul Iancsi Korosy.

În 1949 este angajat în cadrul Orchestrei de Muzică Populară a Radiodifuziunii astfel fiind unul din fondatorii acesteia. Din 1950 începe să devină din ce în ce mai cunoscut. În perioada 1960 – 1968, colaborează cu mari dirijori și șefi de orchestre, notabili fiind Constantin Mirea, Radu Voinescu și Nicu Stănescu.

Arta muzicală a lui Marcel Budală poate fi considerată ca fiind emblematică pentru o perioada de „clasicism” a muzicii populare de concert. Importante sunt respectarea tempoului just al jocului și cântecului, caracterului și locului formulelor ornamentale specifice, unei frazări firești și neostentative și folosirii elementelor tehnice de virtuozitate în scop expresiv și nu pentru paradă.

În plină maturitate artistică, Marcel Budală i-a surprins pe toţi cei care l-au ascultat cu via preocupare de a-şi primeni şi îmbogăţi repertoriul. Credea cu sinceritate că fără muncă susţinută nu te poţi menţine. Se întâlnea cu lăutari bătrâni, cu oameni din popor pe care îi asculta cântând şi mai învăţa câte ceva. Dovadă stau înregistrările sale discografice atât de numeroase, ale acestui artist disciplinat, extrem de modest, care a ocupat şi ocupă un loc de frunte printre cei mai de seamă virtuozi ai acestui intrument numit acordeon.

Repertoriul său este în marea majoritate unul muntenesc, având în vedere că este născut la Câmpina, dar a preluat şi din cel moldo­venesc, respectiv băcăuan. Chiar Ion Drăgoi a cântat cu el în mari spectacole, iar melodiile interpretate in­trau astfel şi în repertoriul lui. Meşter al melodiilor lăutăreşti, Marcel Budală interpreta şi melodii din nordul Moldovei, mai mult din centrul ei, dar şi din zona dunăreană şi dobrogeană, cadânească, vlahă (aro­­mâ­nă) şi bulgărească. Existau şi cân­tece din Oltenia în repertoriul său, câte­va din jocurile lui de la Calafat, de Urziceni, de la Titu, de la Frumuşani, de la Argeş, de la Breaza sau geamparale.

Surprinzătoare sunt agilitatea degetației, cu deosebire a dublelor, triplelor și cvadruplelor staccaturi, dar și tehnica mânuirii burdufului, prin care Marcel Budală realiza bogate plaje de nuanțe, ajungând până la sunete aproape șoptite. Inteligența folosirii contrastelor și a expresivității intensităților sonore rămâne unul dintre darurile sale de excepție în care nu a fost până în prezent egalat.

În fonoteca radio există piese celebre precum “Cimpoiul”, o piesă în care acordeonistul imită cimpoiul cu ajutorul unei tehnici speciale, denumită în termeni muzicali glissando, procedeu de trecere rapidă, la instrumentele cu coarde sau la pian, de la un sunet la altul prin alunecarea unui deget, respectiv a unghiei degetului arătător peste toate sunetele.

Nu numai cântecele liric-lăutărești ci și horele sale de ascultare sau chiar sârbele lui Marcel Budală sunt intonate de către acordeonul său foarte expresiv (în special pentru generația din care face parte).
Marcel Budală moare în 1989 la București.

Marcel Budala

Articole legate de Ionel Tudorache:

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache

Ionel Tudorache

Faramita Lambru

Articole legate de Faramita Lambru:
Stilul de interpretare al lui Faramita Lambru

Faramita Lambru s-a născut la 15 septembrie 1927 într-o familie de lăutari.
A învățat să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță.
Având ureche muzicala, a reținut foarte repede repertoriul uzual țigănesc si si-a dezvoltat un stil vocal unic de interpretare.

Fărâmiță Lambru a fost unul dintre cei mai compleți și originali lăutari bucureșteni din a doua jumătate a sec. XX. Ca instrumentist, cânta cu virtuozitate excepționala la bașii mâinii stângi ai acordeonului, după cum stăpânea și întreaga gamă de fiorituri melodice (de extremă finețe și subtilitate tehnică lăutărească, aproape „vocala”, pentru mâna dreapta). Fărâmiță Lambru  a fost primul acordeonist din România care a cântat la acordeon un solo de bași, la sfârșitul anilor `40.

În calitate de acordeonist al Mariei Tănase a stăpânit un repertoriu de aproape 200 de piese instrumentale și peste 150 de piese vocale, având un har particular în interpretarea repertoriului lăutăresc urban (de mahala), admirabil ilustrat mai ales vocal.

Stilul său vocal amintește de vocile din a doua jumătate a sec. XIX (stil vocal menționat și probabil utilizat de Anton Pann, dar și de Chiosea sau Năstase Ionescu), în timp ce frazarea și accentele horelor și sârbelor instrumentale sunt influențate în special de Sava Pădureanu si George Ochialbi (toți lăutari contemporani cu bunicul său).

Faramita Lambru era deja o figura de marca in a doua jumatate a secolului trecut, incepand cu anii ’50 a inceput sa cante la acordeon si participat la diverse manifestari culturale alaturi de Maria Tanase, Dona Dumitru Siminica, Toni Iordache, Ileana Sararoiu.
In 1953 a colaborat cu interpreta Maria Tănase. După moartea acesteia in anul 1963), Fărâmiță Lambru a cunoscut o vertiginoasă carieră de virtuoz popular al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952–1956 a făcut parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 a trecut la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.
A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională. Întors în țară, a început să facă înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.

În anul 1966 înregistrează primele sale materiale la Electrecord, sub acompaniamentul concert-maestrului de atunci Constantin Mirea și a orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.
Marele artist s-a stins in anul 1974 in urma unei boli de plamani. A fost înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou” din zona Mihai Bravu.

Faramita Lambru

Faramita Lambru

Aurel Gore
(n. 1928, Bucuresti – d. 1989, Bucuresti ) – 61 ani
Instrument: vioara
Cantece din repertoriu: click aici pentru vizualizare
A colaborat cu: Romica Puceanu, Aurel Gore, Ilie Udila

Articole legate de Aurel Gore:

Aurel Gore se află printre instrumentiştii care au lăsat in urmă veritabila artă a lăutăriei, a fost un virtuoz al viorii, un om care nu ştia notele, dar işi punea sufletul pe strune.

Aurel Gore (numele sau real a fost Aurel Dima) s-a născut în 1928 în București, fiind fiul violonistului Gore Ionescu. În 1937 se mută la Târgoviște cu familia.

Începe să învețe să cânte la cobză din 1938 instruit de Gheorghe „Vetoi” Măslină, dar din 1940 renunță la aceasta în favoarea viorii, îndrumat de tatăl său.

Din 1945 începe să cânte ca vioară a doua, în taraful tatălui său, în această perioadă perfecționându-și tehnica cu alți muzicanți din Târgoviște, dar și din Teiș sau București, dintre acestia amintim pe Petrică „Gușă” Linte sau Ion Puceanu).

In  anul 1946 se alătură ca vioara secundă, tarafului lui Vasile Chira format din Vasile Chira (vioară), Gogu’ Chira (țambal mic), și Grigore „Vetoi” Măslină (cobza), în 1948 preluând conducerea tarafului odată cu moartea acestuia. În această perioadă compune primele sale piese instrumentale (câteva cântece de pahar și cântecul lăutăresc „Mariuță, Marioară”).

În 1949 revine în București, în cartierul Floreasca. Din 1950 începe să cânte la restaurantul „Buzoianu`”, împreuna cu Gheorghe Măslină, mutat și el recent în București. În 1951 se alătură echipei de dansuri populare „Vasile Roaită”.

În 1952 înregistrează primul disc la Electrecord, iar în 1953 este angajat la Teatrul Giulești, unde îl cunoaște pe Ilie Udilă, cu care începe să colaboreze.

Din anul 1957 începe să cânte cu taraful sau format din: Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Mitică “Ochi-Beliți” Ionescu (țambal), Costel Iordache (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă) și Grigore Vetoi Măslină (cobză).

Vârful carierei sale este materialul de debut al Romicăi Puceanu din 1964, Aurel Gore conducând taraful ce o acompaniaza.

Romica Puceanu cu Taraful Fratilor Gore

Înregistrează până la începutul anilor `70 alături de Gabi Luncă, Dona Dumitru Siminică, dar și alte câteva discuri mici împreună cu fratele sau, Victor Gore. Moare în 1989 la București.

Aurel Gore