Brăiloiu, Constantin (1946): Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva.

Brăiloiu, Constantin (1960): Vie musicale d’un village: recherches sur le répertoire de Dragus (Roumanie) 1929-1932. -Paris: Institut universitaire roumain Charles Ier. – 164 p.

Brăiloiu, Constantin (1967): Opere 1. București: Editura muzicală a uniunii compozitorilor din republica socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1973): Problèmes d’ethnomusicologie [Textes réunis et préfacés par Gilbert Rouget]. Geneva: Minkoff Reprint, 466 p.

Brăiloiu, Constantin (1979): Opere 4. București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1981): Opere 5. București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.

Brăiloiu, Constantin (1984a): Aksak rhythm. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 133–167.

Brăiloiu, Constantin (1984b): Children’s rhythms. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 206–238.

Brăiloiu, Constantin (1984c): Concerning a Russian melody. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 239–290.

Brăiloiu, Constantin (1984d): Concerning the yodel. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 110–112.

Brăiloiu, Constantin (1984e): Former life. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 125–131.

Brăiloiu, Constantin (1984f): Musical folklore. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 1–58.

Brăiloiu, Constantin (1984g): Musicology and ethnomusicology today. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 86–101.

Brăiloiu, Constantin (1984h): On a Romanian ballad. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 113–119.

Brăiloiu, Constantin (1984i): Outline of a method of musical folklore. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 59–85.

Brăiloiu, Constantin (1984j): Reflections on collective musical creation. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 102–110.

Brăiloiu, Constantin (1984k): Songs ‘To the dead’ from Gorj. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 291–296.

Brăiloiu, Constantin (1984l): The syllabic giusto. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 168–205.

Brăiloiu, Constantin (1984m): The widening of musical sensibility. În: Lloyd, A.L. (ed.): Problems of Ethnomusicology. Constantin Brăiloiu. Cambridge: Cambridge University Press, p. 120–124.

Brăiloiu, Constantin (1998): Opere 6. Prima Parte. Introducere, clasificare, note de Emilia Comișel. Unter Mitarbeit von Emilia Comișel. București: Editura Muzicală.

Brăiloiu, Constantin (1998-99): Schiță a unei metode de folklore muzical (facsimil). În: Anuar Institutului De Etnografie și Folclor “Constantin Brăiloiu”, Jg. 9-10, p. 11–25.
sursa:Wikipedia

Miercuri, 27 septembrie 1972
Laura Lavric: Spre dimineaţă, dau nas în nas cu ea. Ieşea de la baie. Şi, săraca, era legată la cap cu o cârpă. Zice: “Mă, mamă, n-am dormit deloc toată noaptea. Mă doare capul de înnebunesc”.
Laura Lavric o roagă încă o dată să meargă la spital, aflat chiar peste drum. Doctorii ar fi chiar încântaţi să o îngrijească pe Maria Lătăreţu, cea mai cunoscută şi mai îndrăgită cântăreaţă de muzică populară din România, ar fi chiar o onoare pentru ei. Însă Maria Lătăreţu refuză iar. Spune că, oricât de rău i-ar fi, mai rezistă până la sfârşitul săptămânii, când se va întoarce o fugă la Bucureşti să-i facă pomenirea de un an soţului său. Şi atunci îşi va căuta de sănătate.

Maria Lataretu

Ioana Lătăreţu: “Dacă era acasă, noi ştiam ce să îi facem. Pentru că dânsa, pe fond de oboseală, făcea puseurile astea de tensiune. Şi avea dânsa doctorul familiei, care stătea alături de noi, şi ăsta ştia ce să îi facă: venea cu o seringă mare, îi scotea 250 de mililitri de sânge, îi dădea calmante, o liniştea, o culca şi gata”.

Până la amiază, Maria Lătăreţu bea doar un ceai. Îşi dă pasienţe, nu iese din casă. Le povesteşte tinerilor Laura şi Mitică viaţa ei. Îi dau lacrimile când pomeneşte de Măriuţa, fetiţa ucisă de un câine turbat. Cei doi, admiratori ai marii artiste, sunt uimiţi să afle câtă suferinţă e stăvilită în spatele veşnicului ei zâmbet.
Nu se mai face repetiţie. Orchestra şi cei patru solişti: Maria Lătăreţu, Laura Lavric, Ion Luican şi Ionel Schipoancă pleacă din Botoşani spre Româneşti, la primul spectacol, urmând ca după aceea să cânte în localitatea vecină, Ştefăneşti.

Ionel Schipoancă: “Am plecat pe la două, trei. Că ne duceam mai înainte, să ne vadă lumea că am ajuns. Până puneam instalaţia, până ne schimbam de spectacol, ne aşezam pe scenă, trecea timpul. Noi aşa ajungeam, cam cu o oră înainte de spectacol. Le ziceam la copii: măi, vrei să intri la spectacol? Du-te şi anunţă până în capătul satului că au venit artiştii. Dar lasă căciula aici. Şi când vii, îţi dau căciula înapoi şi te bag în sală fără bilet. Aşa făceam”.

Maria Lataretu

Autobuzul Filarmonicii, o rablă care speria lumea cu huruitul când trece prin sate, are nevoie de o oră să străbată cei 54 de kilometri pe un drum pietruit, numai gropi, până în comuna Româneşti, în nordul judeţului, la graniţa pe Prut cu Basarabia.

Maria Lătăreţu stă singură pe două locuri, pe a doua banchetă din spatele şoferului. E faţă în faţă cu Ion Luican şi cu Ionel Schipoancă, iar în spatele ei stau Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei. Suferă în continuare. Stă cu capul lipit de parbriz. Spune că îi face bine hurducatul autobuzului, îi mai trece durerea din tâmple. Îl roagă pe şofer să-i caute nişte lipitori pe malul Prutului, când vor ajunge în Româneşti. Vrea să şi le pună pe cap, să-i sugă sânge, şi astfel se va simţi mai bine. Este o metodă pe care o utilizează şi acasă, în Bucureşti, unde are mereu la îndemână, în frigider, o sticlă de lapte plină cu lipitori. “Vai, doamnă, mor dacă vă văd cu râmele alea pe faţă”, îi spune Laura Lavric. Ion Luican o tachinează pe Maria Lătăreţu, face glume licenţioase, şi cei din autobuz râd, râde şi ea. Autobuzul ajunge în Româneşti în jurul orei 16:00.

Ioana Lătăreţu şi Dorin Brozbă, coautorii cărţii “Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche“, notează la pagina 76:
“Miercuri, 27 septembrie 1972, în comuna Româneşti era mare fierbere. După-amiază, de la ora 16:00, pe scena Căminului Cultural urma să cânte însăşi Maria Lătăreţu, celebra privighetoare a cântecului românesc, pe care mulţi o văzuseră doar la televizor sau o ascultaseră la radio sau de pe discurile ELECTRECORD. Cererea de bilete a fost atât de mare, încât forurile caminului cultural au transformat spectacolul de fapt… în două spectacole: unul de la ora 16:00, iar celălalt de la ora 18:00″.

Dumitru Amarghioalei: “Nici n-a fost vorba de două spectacole la Româneşti. Păi noi aveam contract clar, program bătut în cuie. Aveam întâi spectacol la Româneşti, de la 5 la 7, pe urmă aveam al doilea spectacol, de la 8, în Ştefăneşti”.

Maria Lătăreţu coboară prima din autobuz. O întâmpină Victoria Lascarache, directoarea Căminului Cultural. Victoria Lascarache trăieşte. E o bătrână distinsă şi elegantă, pe care sătenii o salută cu respect.

Victoria Lascarache: “I-am luat geamantanul şi am condus-o în culise, în spatele Căminului Cultural. Era obosită, i s-a părut că mergem prea mult cât am ocolit căminul. I-am zis că nişte profesori ar dori autografe, dar a zis că e foarte obosită şi vrea să se odihnească. Am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva şi a zis că nu, o să-mi spună dacă are nevoie. Şi atunci am lăsat-o singură şi am început să primesc oamenii în sală. Am vorbit cu Luican şi mi-a spus că ea s-a simţit foarte rău la Botoşani şi el i-a zis: Marie, nu mai veni şi tu la Româneşti, cântăm numai noi, dar ea a zis că nu, că e cap de afiş şi nu se poate să nu vină…”

Căminul Cultural şi Primăria sunt în aceeaşi clădire. Culisele sunt, de fapt, două camere de oaspeţi ale Primăriei. Din scenă se ajunge într-o săliţă, iar de acolo, în cele două cămăruţe. Într-o cămăruţă sunt un pat, din cele ca de spital, şi o masă. Maria Lătăreţu este lăsată singură în această cămăruţă, ca să se schimbe în costumul de scenă şi să se odihnească, iar ceilalţi trei solişti folosesc împreună camera alăturată. Maria Lătăreţu nu mai iese ca de obicei să stea de vorbă cu sătenii. Era cunoscută până în ultimul cătun unde exista un radio, un televizor sau un patefon ori un pick-up. Rămâne în culisă, întinsă pe pat, până când orchestra se aşază în scenă şi se aud instrumentele la acordaj.

Dumitru Amarghioalei: “Ea ne-a chemat înainte de spectacol. A venit pe scenă la noi, că noi ne aranjam pupitrul, scaunele şi, spre surprinderea noastră, ne-a rugat să dăm toate tonalităţile cu un ton mai jos. Dacă, de exemplu, ea cânta în Fa major, să dăm în Mi major. Că n-o ajuta vocea. Nici atunci nu ne-am gândit că e ceva grav şi cum se va termina, tragic, acel spectacol”.

La ora 17:00 începe spectacolul. Trebuie să dureze cam o oră şi jumătate, o oră şi trei sferturi. Fiecare solist cântă cinci-şase melodii, plus un solist instrumentist din orchestră. Ca şi cu o zi înainte, la Corni, Laura Lavric deschide spectacolul. Urmează Ionel Schipoancă, apoi Maria Lătăreţu, iar Ion Luican încheie. “Cântam aşa: fată-băiat, fată-băiat”, precizează Ionel Schipoancă.

Aici a murit Maria Lătăreţu. A murit pe scenă, cântând. Asta spune, în cuvinte mai scorţoase, placa de marmură de pe Căminul Cultural din comuna Româneşti – Botoşani. “Pe scena din această instituţie, în plin spectacol artistic, s-a sfârşit din viaţă, la 27 sept. 1972, în etate de 61 de ani, MARIA LĂTĂREŢU, privighetoarea nepereche a cântecului popular românesc“.

Dar n-a fost aşa.
Gheorghe Huţanu, primar, Româneşti: “Unii spun că a murit pe scenă, alţii că a murit în camera de oaspeţi, după spectacol. Nu ştii pe cine să mai crezi. Pe placa de marmură scrie că a murit pe scenă, fiindcă aşa a vrut să scrie nora ei, Ioana Lătăreţu. Şi toată lumea de aici spune că a murit pe scenă. Şi dacă n-a murit pe scenă, ce te mai pui pentru câţiva metri distanţă? Nu contează”.

Gheorghe Huţanu se gândeşte să aşeze şi o statuie în faţa Căminului Cultural, pe banii săi. Are de unde, că el cu familia sa stăpânesc toată comuna. Cam acolo să fie, cu faţa spre Prut. Şi înaltă: s-o vadă toţi care trec pe stradă. În felul acesta ar întări legenda care face renumele comunei. Altfel, zice primarul, numai cu poetul Titus Chiriac, mort de băutură, şi care nici n-a lăsat o operă scrisă, ce identitate culturală să aibă Româneştiul? Bine-ar fi să fie o statuie reuşită, nu un kitsch, ca bustul penibil din curtea casei memoriale din Bălceşti, Gorj.

Au fost sute de localnici la acel ultim spectacol, mulţi mai trăiesc şi azi şi toţi se jură că au văzut-o pe Maria Lătăreţu căzând pe scenă, aşa cum stă scris şi în marmură. Oamenii de acolo par să aibă nevoie de această legendă. A fost un eveniment unic al comunei, dar şi al vieţii lor. Mulţi care n-ar şti să spună ce au făcut în viaţă, se legitimează cu acel moment: “Am fost acolo. Maria Lătăreţu a murit în faţa mea”. Spun că au fost la spectacol şi cei care n-au fost. Şi cei cărora atunci abia le dădeau dinţii. Ba chiar şi unii care nici nu erau născuţi.

Maria Ciornea, secretara Primăriei, declară în cartea “Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche” şi susţine şi azi:
“Maria Lătăreţu încheia spectacolul cu ultima dumisale creaţie, «Vă las cântecele mele». Când totul părea că decurge normal, dintr-odată dânsa a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit instantaneu pe scenă”.

Ioana Lătăreţu: “Iniţial a fost organizat un singur spectacol. Dar fiind cerere mare, s-a mai programat unul. A cântat la primul spectacol, a cântat la al doilea… la al şaptelea bis a avut un uşor tremurat, după care s-a prăbuşit pe scenă. A fost luată pe braţe de colegi, unul dintre ei fiind marele, regretatul şi neuitatul Ion Luican“.

Victoria Lascărache: “A început primul spectacolul cu «Vă las cântecele mele». Al doilea spectacol nu s-a mai ţinut. Şi de la primul cântec a scos un ţipăt de durere. Tare de tot a ţipat… îîîuuuu…. După care probabil că a căzut. Sau au prins-o muzicanţii. S-a tras cortina şi nu s-a mai văzut”.

Maria Lătăreţu cântă după Laura Lavric şi după Ionel Schipoancă. Ca de fiecare dată, înainte de a intra în scenă, spune o rugăciune, îşi face cruce şi bate mătănii. Ea nu doar cântă pentru 240 de lei pe un spectacol, conform contractului, ea îndeplineşte un ritual sacru: cântă. Şi de această dată, fără nici un efort vizibil, cântă perfect, cu un ton mai jos, toate cele cinci sau şase cântece. Încheie cu “Vă las cântecele mele”. E ultima ei creaţie. Ultimul cântec. Se înclină, mulţumeşte publicului, iese din scenă în apluze şi se duce în culisa ei. Imediat, intră Ion Luican, fără să se tragă cortina între cei doi. Luican îşi începe recitalul cu “M-a făcut mama oltean”. Este una dintre primele creaţii ale Mariei Lătăreţu. A imprimat-o în 1937 pe cilindru de ceară la arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, sub îndrumarea etnomuzicologului Constantin Brăiloiu.

Dumitru Amarghioalei: “A decurs foarte frumos recitalul ei, foarte frumos. Nu a scos nici un ţipăt în timpul spectacolului. Eu eram acolo, pe scenă, la doi paşi. Am văzut totul. Doamna Maria a cântat şi a ieşit pe picioarele ei din scenă. N-a mai fost nici un bis. A ieşit şi a intrat Luican”.

Ionel Schipoancă: “N-a murit pe scenă. A murit în culise. Luican a continuat să cânte, el nici nu a ştiut că a murit”.

Laura Lavric: “Eu cântasem, cântase Schipoancă, cântase şi doamna Maria… A ieşit şi i-am spus: «Doamna Maria, dar ce mult aţi cântat! Da, zice, că am simţit, mă, mamă, că moldovenii ăştia aşa tare mă iubesc şi mă doresc, am cântat…» Zic: «Doamna Maria, nu ne dezbrăcăm. Rămânem în costumele naţionale, ne luăm numai hainele pe noi şi mergem la al doilea spectacol, că distanţa nu-i mare». Zice «da» şi se duce în cameră la ea”.

Ionel Schipoancă stă după cortină şi îl ascultă pe maestrul Ion Luican cântând “De-aş mai avea acuma vreo douăzeci de ani“. Laura Lavric stă în culisa a doua, care comunică direct, fără uşă, cu camera în care se află Maria Lătăreţu. La un moment dat, aceasta intră în camera Laurei Lavric cu o pastilă în mână. Se uită dezorientată în jur. Se priveşte în oglindă. Îi spune Laurei Lavric: “Cred că mi-a plesnit o arteră la cap”. Tânăra interpretă rămâne împietrită de uimire. Maria Lătăreţu plânge. Stă cu pastila în mână şi se priveşte în oglindă. Se apleacă şi îşi ia un pahar cu apă din găleata aflată pe masă. Bea pastila şi, fără nici un cuvânt, se duce înapoi în camera ei.

Laura Lavric: “S-a dus dincolo, chiar aşa: în costum naţional şi cu pardesiul pe deasupra, şi s-a întins în pat. N-au trecut câteva secunde şi aud un răcnet… cred că cel mai mare răcnet pe care l-am auzit în viaţa mea de la un om”.
Laura Lavric sare până la deschizătura cât uşa dintre cele două camere. O vede pe Maria Lătăreţu întinsă în pat, nemişcată, cu o mână atârnând pe lângă pat. O umbră vânătă îi inundă faţa. “Doamna Maria, doamna Maria!”. Nu răspunde. Nu mai respiră. Maria Lătăreţu nu mai este. A murit cu cântecul pe gură, la câteva minute după ce a cântat ultimul ei cântec, testamentul ei artistic: “Ca mâine mă duc din tine,/ Lume, dragă lume,/ Ştiu că nu vă pare bine,/ Lume, draga mea./ Vă las cântecele mele/ Să vă petreceţi cu ele, /Lume, dragă lume./ Că omu-i ca frunza-n vânt,/ Când cade jos pe pământ./ O plouă şi-o bate vântul,/ Se-amestecă cu pământul,/ O suflă vântul pe toată,/ Parcă n-a fost niciodată“.

Este puţin după ora 18:30. Cea mai plauzibilă oră. Certificatul constatator nu s-a păstrat. I s-a pierdut urma o dată cu desfiinţarea dispensarului comunal.
Speriată, Laura Lavric se duce şi-l cheamă pe Ionel Schipoancă: “Vino, vino, că moare doamna Maria!”.

Ionel Schipoancă: “Numai Laura Lavric era în culise, atât. Şi m-a chemat pe mine, care eram la cheutoarea cortinei, îl ascultam pe Luican. Hai, că moare doamna Maria! Eşti nebună? Acum am vorbit cu ea! Când am ajuns, era moartă. Avea aşa o boabă de sânge în colţul gurii. Am pus mâna pe ea, coană Mario, coană Mario! Nimic!”.

Instrumentiştii observă agitaţia din culise şi încep să se agite şi ei, neînţelegând ce se întâmplă. Văd şi spectatorii că se petrece ceva neobişnuit pe scenă şi încep o vânzoleală care îl face pe Luican să oprească spectacolul. Abia acum se trage cortina.
Laura Lavric strigă după un doctor. Nu e nici un doctor în sală, doar tehnicianul veterinar Neculai Pavlovici. Întâmplător, fost coleg cu Laura Lavric la Şcoala Tehnică veterinară din Rădăuţi. Încearcă să o resusciteze. Îi face respiraţie gură la gură, îi îndoaie şi-i dezdoaie braţele. Zadarnic. Îl regăsim pe Neculai Pavlovici în curtea casei sale din marginea oraşului Botoşani, unde s-a mutat la câţiva ani de la moartea Mariei Lătăreţu.

Neculai Pavlovici: “A cântat Maria Lătăreţu… Parcă o văd cum se ţinea de trepiedul ăla şi se clătina în faţă, în spate… Termină de cântat, vine Ion Luican. N-a căzut pe scenă. A cântat, a plecat pe picioarele ei de pe scenă şi s-a dus în camera de oaspeţi. Dintr-odată, apare Laura Lavric. Cine poate să dea primul ajutor, că Maria Lătăreţu moare! M-am dus eu înăuntru… Ea era pe pat în camera de oaspeţi la Consiliul Popular, cu faţa-n sus… M-am dus la dânsa, am cuprins-o, i-am suflat în gură, i-am apăsat pe piept, i-am făcut respiraţie… mi-aduc aminte că avea nişte mărgele frumoase la gât, aşa… Nu mai ştiu cui i-am spus să se ducă după doctoriţa umană, că era dispensarul oleacă mai jos. Până a venit doctoriţa, până nu ştiu ce, ea s-a răcit, gata a fost. Eu zic că, dacă era un doctor acolo, scăpa!”.

Ioana Lătăreţu: “La un moment dat s-a pus problema dacă a fost o moarte naturală. A fost chemată Miliţia”.

Echipajul de Miliţie de la Botoşani vine târziu, când deja s-a întunecat. Se iau probe din apa din care a băut Maria Lătăreţu. Miliţianul criminalist face fotografii. Două dintre ele apar acum pentru prima oară, în Jurnalul Naţional: Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu şi orchestra cântând sub geam.

Laura Lavric şi Dumitru Amarghioalei veghind la căpătâiul Mariei Lătăreţu

Următorul spectacol, cel de la Ştefăneşti, este anulat, ca de altfel şi întregul turneu. Artiştii rămân lângă Maria Lătăreţu până pe la patru dimineaţa, când echipajul criminalistic îşi încheie investigaţia. Îi aprind lumânări, îi cântă la geam. Sătenii se adună şi o plâng. Cineva aduce o sticlă cu rachiu de sufletul răposatei.

Joi dimineaţă, trupul Mariei Lătăreţu este mutat cu o căruţă la dispensarul comunal, o sută şi ceva de metri mai la vale. Joi seară, după 24 de ore de la deces, se face autopsia chiar acolo, la dispensar, şi este stabilit oficial motivul morţii, menţionat în certificatul de deces nr. 13 din 28 septembrie 1972: hipertensiune arterială ASC.

Valeria Leonte, 89 de ani: “Eu am fost acolo, la dispensar, şi am spălat-o după autopsie… I-am cumpărat o pereche de ciorapi şi un furou… Al ei era murdar de sânge. Nu-i adevărat că a fost multă lume cu flori. Nu era voie să intre oricine în camera aceea. Nu îndrăznea lumea să intre”.

Ioana Lătăreţu: “De la Româneşti a fost dusă la Botoşani şi depusă la Teatrul «Mihai Eminescu», unde tot oraşul s-a perindat la catafalc şi a depus flori… Vestea că a murit Maria Lătăreţu s-a răspândit fulgerător. În drum spre Bucureşti, în toate localităţile, oamenii ieşeau cu flori înaintea maşinii”.

Gică Bălan, şofer: “Eu am condus maşina cu sicriul Mariei Lătăreţu de la Botoşani la Bucureşti. Am mers noaptea, n-am avut nici o oprire, nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare”.

Ioana Lătăreţu: “A fost şi din cauza oboselii, şi a stresului… Viaţa sa a fost un lung şir de tragedii, iar ultima dintre ele a fost moartea soţului său. Eu o găseam de foarte multe ori plângând… şi repede îşi ştergea lacrimile ca să nu o văd eu. A avut presentimentul morţii… Cu o lună şi ceva înainte de a muri a adus o maramă de la Tismana… Asta e marama de moarte, a zis… Mi-a şi zis: să nu mi-o înfăşori pe cap, să mă strâng cu ea de gât pe lumea cealaltă, să mi-o aşezi în lungul tronului, că aşa zic oltenii la sicriu… Şi să nu-mi pui pantofii de scenă, că ăia mă strâng. Cu exact o lună înainte de a muri, a visat-o pe Sfânta Parascheva. I-a zis în vis că a venit să o ia. Şi mămica s-a rugat: mai lasă-mă o lună măcar, că am nepoţelul mic, trebuie să intre la liceu… Şi Sfânta Parascheva i-a zis: Marie, pentru rugăciunile şi pentru credinţa ta, te mai las o lună. Şi exact după o lună a murit. Uitaţi ce presentimente a putut să aibă!”.
Sursa: Jurnalul National

Îmi aduc aminte de un telefon primit într-o seară, pe la şapte. Era Florin, fratele cel mai mic al lui Toni, un basist foarte bun, cântam cu el pe la nunţi. A murit, l-au omorât unii. Şi zice, «Hai să-ţi dau pe cineva la telefon». «Pe cine, mă?». Pun telefonu’ la ureche şi aud «Ce faci, mă, Năsoi?». Aşa-mi zicea mie Toni, zicea că am nasu’ mare. Când i-am auzit vocea, am în­ceput să plâng, uite, şi acum am lacrimi. Se eli­berase din puş­că­rie, îl închiseseră ăştia doi ani şi ceva, că-l prin­seseră cu valută, şi atunci n-aveai voie să ai niciun dolar. Zice: «Sună-l pe naşi-tu, pe Gheor­ghe Lambru, şi hai să ne vedem noi în seara asta».

Costel Trompetistu

Ne-am dat întâlnire pe lân­­gă magazinul Uni­rea, care era atunci în cons­trucţie, prin ’75-’76, şi când cobo­râm din tramvai, o vedem pe Paula, pe nevastă-sa, şi pe Toni, care, săracu’, zici că intrase la apă, aşa slăbise. Se îmbolnăvise de diabet de su­părare. Ne-am dus la Hanul lui Manuc, ne-am aşezat la o masă, şi care cum trecea pe acolo se oprea la noi: «Uite-l pe Toni, s-a eliberat». Pe scenă cântau nişte băieţi de la Băbeşti, dar toată lumea era fericită să-l vadă pe Toni, toţi îl iubeau. Toni era cel mai bun dintre cei mai buni. Aveam un dirijor care nu suporta nici cea mai mică indicaţie sau sugestie, care îndrăz­nea să îi zică ceva, îl dădea afară. Ne tot lua pe noi trei, pe Toni, pe Ionică Minune şi pe mine, să facem în­registrări la Electrecord. Şi Toni îi zicea «Maestre, n-ar fi mai bine să facem aici armonia asta?». «Da, Tonişor, sigur că da, bravo, aşa e!». Pe el îl asculta.”

Costel Trompetistu Vasilescu

“Romica Puceanu stătea pe Dudeşti. Am cu­noscut-o prin ’64-’65, când am fost angajaţi, separat, să cântăm la o nuntă. Am cântat şi la nunta ei, l-a luat pe unu’ Sandu, care era şef de sală la restau­rantu’ Doina, acolo au şi făcut nunta. Da’ ăla era deja însurat, s-au luat şi a durat doar vreun an de zile. Am făcut multe înregistrări cu ea. Când venea cu un cântec nou, ne uitam o dată la el să vedem des­pre ce-i vorba şi-l şi trăgeam, nu mergea la noi cu multe repetiţii, ştia fiecare ce era de făcut. Tanti Ro­mica era o femeie plăcută, care ştia să vorbească cu oamenii şi să se comporte frumos.

Mai venea câte unu’ la mine să angajeze o nuntă şi zicea «Da’ pe Ro­mica n-am putea să o luăm?». «Păi hai să mergem la ea să vorbim». Se mutase la un demisol, două ca­mere, pe la Piaţa Victoriei. Apărea în uşă într-un ca­pot d-ăla frumos. «Ai venit, mamă, Costele?». Ne invita în casă, sora ei făcea cafele, şi în câteva minute se înţelegea cu omu’. Nu avea vicii, îi plăceau cură­ţenia şi eleganţa. Şi îi plăcea foarte mult să glu­mească. Cântam odată cu Bebe de la Petre­chioa­ia, un acordeonist excepţional, care a fost ca fratele meu, şi Ro­mica se apleacă spre mine. «Costele…». «Da, tanti». «Uite, îl vezi pe ăla înaltu’ care tocmai a intrat acu’?». «Da, tan­ti». «E, îl… acaparez în seara asta»”. Dar n-a zis exact aşa. Nu. A zis: «Costele, uite, p-ăla înal­tu’, care a intrat acu’, îl fut în seara asta!». Zău, aşa a zis! Dar un lucru trebuie să se ştie. N-a cântat nicio cântăreaţă aşa frumos ca ea, toţi lăutarii o res­pectau.”

Costel Trompetistu cu Ionica Minune

“Când l-am văzut prima dată pe Ionică Minune, avea şapte ani. Cântam la nunta lu’ sor-sa, la ţară, la Costeştii de Buzău, şi seara, ea spune «Dragi meseni, cutare, vrea să cânte şi fratele meu cu acor­deonul, să-l ascultaţi şi pe el». Când l-am văzut, vă arăt eu o poză cum arăta atunci, avea aşa, o faţă serioasă, o mutră, că nu râdea deloc. Şi-a legat el curelele la spate cu o ba­tistă, că erau prea mari, şi a-nceput să cânte. Când a în­ceput să cânte, eu m-am spe­riat, vă spun sincer! Pe timpu’ ăla, cel mai bun acordeo­nist era Ilie Udilă, cânta toată ziua la radio. Toate brâ­u­rile alea le-a cân­tat mai bine ca Ilie Udi­lă. La şapte ani! P-ormă, ce credeţi că făcea? Noi, în pe­rioada aia, cân­tam trei-pa­tru nunţi pe săptă­mână, cel puţin, ajun­sesem să cântăm luni, marţi, miercuri… Cântam la Constanţa, îl vedeam şi pe Ionică pe acolo, ajungeam la Craiova, Ionică tot acolo, la Olteniţa, acolo. Mă, ce-i cu copilu’ ăsta de vine şi acolo, şi acolo? L-am chemat: «Mă Ionică, ce-i cu tine p-aicea?». «Păi, nea Costele, am rude aici». «Bine, mă, şi la Constanţa, şi la Olteniţa şi-n toată ţara?» Da’ dă unde, el venea de dragu’ nostru. Lumea auzise de el şi ne ruga «Lăsaţi-l şi p-ăla micu’ să cânte puţin!». Îl puneam să cânte şi ce bine cânta încă de pe atunci!“.

- A venit un coleg de-al meu de şcoală şi mi-a zis: “Uite, soră-mea face un botez. Nu vrei să cânţi şi tu, îţi dăm o arvună? Ia-l şi pe Grigore a lu’ Ciuciu, cu basu’”. Eu mă împrietenisem cu Grigore, că se cam plăcea cu verişoara asta a mea, cu Gina. El venea de pe Iancului, unde erau cei mai buni lăutari, tot neamul lui Ion Voicu, a lu’ Budişteanu. Tata-l lui, Mitică Ciuciu, era un ţambalist extraordinar. Avusese nişte concerte în India şi-i adusese un costum bleu, frumos, ce mândru era de el! Avea profesor la contrabas, des­co­perise cum să cânte fără arcuş, doar cu degetele. Am rămas prieten cu Grigore, e unul dintre puţinii care mai sunt în viaţă. Ne-am dus la botez şi, când am văzut că o să cântăm cu Panaite Armonistu’, am în­ceput să tremur. Ce ştiu eu să cânt cu ăsta? Avea ar­monica de 40 de başi, cu vulturul pe ea, încă dinainte să apară acordeoanele, şi cânta cu ăia mari, cu Hopa Mitică, cu Fane Chioru. Da’ i-a plăcut de mine şi m-a luat cu el pe la rachiuri, pe la petreceri mai mici, pe unde Hopa Mitică nu putea veni, că avea angajamente în altă parte. Aşa a început lumea să ştie de mine.

Costel Trompetistu

- Cum e să cânţi, la 17 ani, cu cei mai buni lău­tari? Vă mai stătea mintea şi la altceva, în afară de muzică?

- Sincer să vă spun, eram în al nouălea cer. Nu mă mai gândeam la nimic altceva, nici n-aveam cum, aşa prins eram cu meseria asta. Cum să fiu mai bun, cum să vin cu piese noi… La 18 ani, aveam copil, eram însurat, şi m-am dus patru ani la Şcoala Populară de Artă, să învăţ notele. Mai întâi am fost cu o fată şi am făcut un băiat, da’ când eram în armată, am aflat că nu a fost cuminte şi gata, nu m-am mai însurat cu ea. I-am scris lu’ fata asta, nevastă-mea, pe care o cunos­cusem în armată, la Huşi. Eu cântam acolo în fiecare sâmbătă seara, la Casa Armatei, şi fraţii ei, care erau toţi suflători, se rugau de ăştia de la poartă. “Lasă-ne, nene, şi pe noi, că vrem să-l ascultăm p-ăla care cântă ca la Bucureşti”. Aşa ne-am împrietenit şi am cu­noscut-o pe sora lor, da’ nu prea mult, ne-am văzut de două, trei ori. Şi când am ajuns acasă, i-am trimis o scrisoare, m-am dus cu părinţii acolo şi ne-am luat. M-am gândit că ştie cum e în domeniul acesta, e obiş­nuită cu muzicanţi, ştie cum să se poarte şi să aibă grijă de mine, mai ales că eram foarte ocupat. Şi uite că a crescut copiii bine, patru am avut.

Costel Trompetistul

- Care era atmosfera la nunţi, le plăcea musa­firilor muzica lăutărească?

- Oamenii care făceau nunţi, care veneau să te angajeze, cunoşteau bine muzica lăutărească. Nu-l angajau pe unu’ să vină el cu formaţia lui, cu oricine. Ei luau om cu om, după gustul lor şi după banii pe care-i aveau. Mulţi îi voiau pe cei mai buni la fiecare instrument şi, dacă băteau palma, nu acceptau să vină altul la schimb. Aşa că, atunci când începea să cânte muzica, erau cu toţii atenţi, ştiau să asculte, voiau să vadă pe ce dau banii. Veneau cu maşina şi te luau pe la două după masă, începeai să cânţi până la zece seara. Putea să vină oricine de pe stradă, vecinii, să asculte şi să se simtă bine. Da’ la zece, gata! Venea omu’ cu nunta şi ne spunea: “Daţi marşu’ şi anunţaţi la mi­crofon: «Domne, cine vrea să râmâie la masă, cu cea mai mare plăcere, poftiţi! Care nu, vă rugăm frumos să ne lăsaţi să ne facem treaba»”. Şi dădeam marşu’. E, când se aşeza lumea la masă, trebuia să cânţi de masă, nu ca acum, că vrei să mănânci o friptură şi-ţi urlă maneaua în ureche la boxe. Acolo, la masă, se vedea lăutarul ăla bun şi ăla prost. Dacă ieşea bine la nunta aia, erai angajat şi la altele, aşa stătea treaba. Pe mine m-au apucat oamenii că sunt muzicant serios şi, dacă îmi iau răspunderea pentru nişte lăutari, atunci iese bine. Mă mai şi stresam, ce-i drept, că mai întâr­zia câte unul, dar vorba a fost vorbă. Mai e o rasă de ţi­gani, la care am cântat 20 de ani, nu era nuntă de ar­gintari să se facă fără mine. Ne-am respectat reciproc foarte mult.

Costel Trompetistu

- În străinătate ati cantat?

- Eu am cântat şi acolo muzică lău­tă­rească. Şi în America, şi la Paris, şi în Olanda, unde am fost foarte apreciat. Uite un reportaj din “New York Times”, după con­certul meu acolo. Muzică lăutărească am cântat şi la Opera din Viena, în 1990, la concertul în favoarea României. Făcusem repetiţii cu Johnny Răducanu, la sfârşitul anilor ’80, da’ nu ne-au dat ăştia voie să ple­căm să cântăm afa­ră. Johnny ne ştia, aşa că am mers îm­preună la concertul ăsta mare, cu Placido Domingo, cu Ileana Cotrubaş. Noi trebuia să cântăm două piese, şase minute adică, da’ ne-au lăsat ăştia să plecăm? Uite-aşa băteau din picioare, până la urmă, am cântat 25 de minute! De trei ori ne-au re­che­mat pe scenă, am avut cel mai mare succes. Când am ajuns acasă, în loc să fim lăudaţi, am primit tot felul de critici, că nu cu muzica asta de mahala trebuia să reprezentăm România!

- Şi acum, la 75 de ani, mai cântaţi la trompetă?

- Mai suflu din când în când la clarinet, să-mi mai iau dorul de trompetă. N-am mai cântat de vreo doi ani, sunt într-o lucrare de lungă durată cu dantura şi nu pot să suflu. Dar vreau să termin lucrarea şi să iau să cânt din nou cu trompeta. Şi ştiţi de ce? Pentru că am oameni care mă caută în continuare. Uite, săptă­mâna trecută, m-a sunat un prieten care de meserie e un soi de pictor d-ăsta de firme. Zice: “Hai, mă, pe la mine, vine Fulgerică, vine Marian a lu’ Panseluţa cu clarinetu’, ia şi tu trompeta.” “Mă, nu pot să suflu, cu lucrarea asta”. “Bine, mă, lasă trompeta, vino aşa, să te mai vedem”. Ştiu că n-o să mai pot să ajung la va­loarea de până acum, dar vreau să cânt din nou cu trompeta pentru oamenii ăştia, care m-au iubit şi m-au apreciat.
Sursa: Dormula AS

Locul de întâlnire al lăutarilor era res­tau­rantul “Strugurel”, de pe Rahova, unde se strân­geau şi cei ce cântau cu instrumentele de coarde, din ta­ra­furi, şi cei cu fanfarele. Cine voia să-i arvunească aici îi găsea, la o cafea, la o bere, şi erau cereri multe, şi din oraş, şi din satele de prin jur, iar nunţile se ţineau lanţ.

Costel Vasilescu Trompetistu

În cartierul Tei, unde s-a născut Costel Vasilescu, erau două tipuri de ţigani. Bidinarii, care între timp au renunţat la bidinele şi au devenit hăi­nari, pentru că vindeau haine prin talciocuri, şi bol­darii, care se ocupau cu zidăria, iar soţiile lor erau florărese. Lău­tarii intrau la categoria ţigani de vatră.
Fiecăruia dintre membrii familiei Vasilescu i se spunea în car­tier “a lu’ Muzicantu‘”, pentru că Virgil, capul fa­miliei, era chemat să cânte la toate eveni­mentele im­portante, şi la ţigani, şi la români. Pe când Costel avea vreo opt ani, tatăl l-a luat alături de el să bată cu toba, aşa cum îl văzuse pe unchiul său. După un timp, i-a zis: “Mă, nu vrei să pui tu mâna pe fli­gorn, să nu te mai iau cu toba?”. “Şi mi-a dat o trom­petă de acom­paniament, mergeam cu el pe la nunţi. Era un om răbdător, mi-a arătat nişte game, un vals, un tangou, de astea mai uşoare. Eu, să fiu sincer, nu eram prea convins, că îl văzusem pe fratele lu’ tata, ăla cu cla­rinetu’, că se lăsase de cântat şi făcea bani buni ca şo­fer pe maşini de alea mari. Îi mergea bine de tot, îşi cumpărase şi casă.

Iar cu nunţile, se simţea că nu mai e ca înainte. Tata îşi luase şi el serviciu, că nu se mai ajungea doar din cântat la familie cu şase copii. Eu am fost cel mai mare dintre fraţi. Aşa că eu mă gân­deam să mă fac şofer. Da’ uite, că aşa mi-a plăcut trompeta aia cu surdină a lu’ Hopa Mitică, cum se auzea ea în orchestră, aşa drag am prins de ea, că nu m-am mai lăsat. Abia aşteptam să vină duminica să-l aud la «Birjaru’» cum cântă o horă, ceva. O fre­do­nam până acasă şi, cum ajungeam, puneam mâna pe trompetă şi încercam să o cânt. Azi aşa, mâine aşa, până trece pe lângă geamul meu profesorul lu’ veri­şoară-mea, care învăţa să cânte la acordeon.
Ăsta era clarinetist şi cânta cu Hopa Mitică în Ansamblul Sfatului Popular, şi-i zice lu’ mătuşi-mea.
»Auzi, cine-i ăla care cântă cu trom­pe­ta?». «Păi, e ne­potu’ meu, băiatul lu’ fratele lu’ soţu’ meu». «Te rog frumos, trimite-o pe Gina (ve­rişoara mea) să-l aducă să vor­besc ceva cu el». M-am dus. «Tu cânţi, mă băiatule, aşa bine la trompetă?». «Da… adică, vi s-a părut… chiar cânt bine?». «Auzi, mă, fii atent aicişea, îţi fac o pro­punere. Nu vrei să te prezint lu’ Hopa Mitică, să-ţi mai ara­te nişte piese?». «Aoleo, ce bine mi-aţi fa­ce!». Şi mi-a zis să vin peste câteva zile la an­samblu, la zece dimineaţa. Eu m-am dus cu juma de oră înainte, am aşteptat şi, odată-l văd că vine, cu ochelari de soare la ochi şi cu trom­peta în mână, pe Hopa Miti­că. «Bu­nă ziua, nea Mitică, eu sunt băiatu’ ăla care…». M-a che­mat la el acasă, stă­tea pe Sfântu Ion cel Nou, de lângă Piaţa Unirii, şi m-a pus să-i arăt ce ştiu. Am cântat o horă de-a lui. Zice «Păi, cine te-a în­văţat asta?». «Nimeni, v-am auzit eu şi… ». «Bravo! Dar tre­buie să vii, să-ţi mai arăt eu nişte lucruri». «Bre, nea Mitică, da’ cât îmi iei pe oră, să ştim cum fa­cem?». «Du-te, mă, acasă, că nu-ţi iau niciun ban». Mi-a arătat nişte lu­cruri care mi-au prins ex­traordinar de bine şi n-a vrut, domne, să-mi ia niciun ban. Ba, până la urmă, mi-a bote­zat şi o fată!”

Costel Trompetistul

Eu mergeam la bâlci mai mult pentru fanfarele de prin Moldova, aşa-mi mai plăcea să le ascult! Erau tare bine organizate, aveau başii ăia mari, uriaşi, şi clarinetele mici, în formă de S.

Într-o noapte, după ce am plecat de la bâlci spre casă, după un drum lung pe jos, că aveam vreo oră-două de mers până în Ghica, am trecut prin faţa restaurantului «Birjarul», de pe Teiul Doamnei. Să fi fost vreo 11 noaptea şi, în faţa restaurantului, erau trase şapte, opt trăsuri. Înăuntru, gălăgie, ca la nuntă. Ştiam că ţiganii boldeni făceau pe atunci cele mai frumoase nunţi, aşa că am intrat şi eu.
Şi acolo, în hărmălaia aia, am auzit ceva extraor­dinar de frumos. M-am tot înălţat de vârfuri să văd ce e, mi-am făcut drum până în faţă, printre oameni, şi am văzut trompeta aia mică şi frumoasă. Am stat vreo două, trei ore acolo, fără să-mi iau ochii de la ea, şi de atunci am prins drag. Mă gândeam cum poate trom­petistu’ ăla să cânte aşa de bine cu lăutarii cei­lalţi, cu Florin Vişan, cel mai bun la vremea aia. Avea o voce, de nu-i trebuia niciun microfon, nicio staţie. Iar trompetistu’ era chiar şeful, el începea formaţia, el o termina şi făcea nişte opriri de mă înspăimânta.

Până am ajuns acasă, pe la două, trei noaptea, numai trom­peta aia o aveam în cap, şi a doua zi i-am zis lu’ tata. “Uite, bre tată, ce-am auzit eu aseară.” “Da, mă tată, îl ştiu”, zice, “e Hopa Mitică, cel mai mare trom­petist din ţară! Tată-său a fost tăbăcar ambulant. Te po­me­neşti că vrei să-ţi cumpăr şi ţie o trompetă. Ăla era copil de trupă când a învăţat.”.

Si-au platit dezrobirea cu scripca

Nici unul dintre biografii lui Barbu Lautarul nu poate indica cu precizie data nasterii si cea a mortii parintelui lautariei. Se presupune ca s-a nascut la curtea boierului Dragulici, ca fiu al lui Stan Barbu si al Ilincai. Se pare ca Stan nu era un lautar oarecare, ci staroste al breslei iesene in secolul al VIII-lea si ca era cunoscut in epoca sub numele de Cobzariul. In jurul anului 1780, se naste cel mai cunoscut dintre fiii lui Stan, Vasile Barbu Lautarul, care a mostenit de la tata nu doar repertoriul, talentul si mestesugul cantatului la lauta, ci si “intrarile” pe care acesta le avea la boierii vremii. La 1804, deja renumit in Moldova, Barbu Lautarul preia starostia breslei. Se casatoreste cativa ani mai tarziu si are mai multi copii, dintre care doar trei ii duc meseria mai departe: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul si Vasile Scripcariul. Lautaria le asigura venituri consistente, de vreme ce familia lui Barbu Lautarul, din mahalaua Frecaului, se rascumpara din robie, la 6 iulie 1845, conform condicii de “Prescrierea birnicilor si a dezrobitilor tigani din orasul Esi“.

Stefan Luchian – Barbu Lautaru

Barbu bea galbenii si vinul boierilor

An dupa an, Barbu este reales staroste al breslei lautarilor, pana in 1839, cand conflictele dintre ei il fac sa inainteze stapanirii o “jalba” de demisie din functie. Un alt motiv al retragerii sale a fost, probabil, si marirea havaietului (birul catre Eforie), care trebuia platit de staroste. Spre apusul carierei sale, Barbu Lautarul are marele privilegiu de a-l intalni pe virtuozul maghiar Franz Liszt, venit la Iasi la invitatia lui Vasile Alecsandri. Scena intalnirii este redata, ani mai tarziu, in saptamanalul francez La Vie Parisienne. “Barbu prinse sa cante un mars national, dupa aceea boierii entuziasmati aruncau galbeni in paharul lui. Si batranul lautar inghitea totodata si galbenii, si vinul, cautand a tine in gura sa galbenii, ce-i scotea apoi si-i saruta cu sfintenie.” Barbu l-a uimit atunci pe Liszt, redand la scripca, fara greseala, un mars unguresc improvizat de compozitor la clavir. Franz Liszt si-a notat in carnetul sau de schite doua “cantece de betie” interpretate de Barbu Lautarul, pe care le-a folosit apoi in “Rapsodia romana pentru pian“.

Neamul odihneste in groapa “clasa I”

Urmele lui Barbu Lautarul se pierd apoi. Biografii sai nu reusesc sa precizeze cu exactitate data mortii sale si nici locul unde este inmormantat. Se presupune ca este ingropat in curtea Bisericii “Sf. Ioan Zlataust”, printre ai carei ctitori se numara, dar anul decesului nu este clar: 1858, 1861 sau 1864.
Am incercat sa dam de mormantul celui mai cunoscut dintre fiii lui Barbu Lautarul, Ioan (Ionica) Barbu. Membrii Fanfarei de la Chetris ne-au insotit la Cimitirul Eternitatea din Iasi, dornici sa cante la mormantul cobzarului cantoneta “Barbu Lautarul”. Dupa o indelunga cautare prin registrele din secolul al XIX-lea, dar si in baza de date informatizata a cimitirului, am aflat ca Ionica Barbu a murit la 8 iulie 1906, cauza decesului fiind “hemoragie cerebrala”. Cobzarul nu are insa un mormant al lui. Osemintele i-au fost stramutate in 1938, in groapa “clasa I” apartinand lui Mihai Barbu, probabil fiu al sau. Acum, mormantul in care odihnesc, in total, cinci rubedenii e in paragina, dovada ca urmasii neamului de lautari Barbu n-au mai aprins de mult o lumanare la capul ultimului cobzar.

“Cand canta lautarul tigan Barbu sau Angheluta, apoi tot ti se invartesc altfel picioarele! Trei sau patru canta din vioara, trei sau patru trag cu o pana pe strunele cobzei, altii sufla cu o adevarata furie din nai si totul impreuna alcatuieste o armonie asa deosebita si iritabila, incat tanarul trebuie sa joace cu voie fara de voie, barbatul asezat ridica picioarele in tact si-si aduce aminte de tinerete. Si batranul misca cel putin din degetele de la picioare si se uita zambind la tineretul cel zburdalnic. Si unde pui, ca tiganii acestia n-au o idee despre note – canta totul dupa auz!” – Wilhelm de Kotzebue scriitor si diplomat german
Sursa: Jurnalul National
Nota: In acest articol au fost folosite informatii din cartea “Figuri de lautari”, de Viorel Cosma, Editura Muzicala, 1960.

Rodica Bujor

„Un bărbat m-a întrebat care este numele meu. Eugenia Rodica Nedelea, am spus, din ce în ce mai emoționată. Și el a zis: frumos, frumos, dar eu aș zice să-ți fie numele, cum sunt bujorii din obraji. Toți au aplaudat și bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc, dacă nu ti superi, în ia sară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei, la colț cu Lemnea, și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu.
Astfel, de la Radio-București la Palatul Cantacuzino, ajunge la serata muzicală a lui George Enescu. Evenimentul debutului l-a povestit Rodica Bujor ziaristului Cornel Nistorescu, într-un interviu publicat în revista Flacăra.

„Urc scările fastuase, intru într-o sală solemna cu tablouri, porțelanuri, cristaluri și mobilier scump. Valetul mi-a spus să aștept puțin, că vine și domnul Dinu Lipatti. Când am auzit-o și pe-asta eram mai mult moartă. Eu am zis, Rodica Bujor, ma botezase maestrul cu câteva ore înainte. «O să repetăm piesele, pentru că va avea niște musafiri și vrea să te prezinte ca pe o chintesență a frumuseșii românești». Am repetat cu Dinu Lipatti la pian, deși cântasem cu taraf. Lipatti mi-a spus să cânt liber. Enescu a apărut puțin și m-a întrebat cum mă «simțăsc». Și imediat au început să apară musafirii, pe vremea aia erau și trăsuri, și mașini, și au venit muzicienii noștri Jora, frații Bobescu, Alfred Alessandrescu, actori și actrițe de la Teatrul Național, Ion Manu, Aura Buzescu, Marioara Voiculescu, prințesa Maruca, mama aviatorului Bâzu Cantacuzino.
Întâi a cântat maestrul o «Sonată» la vioară, apoi Dinu Lipatti, Ion Manu a recitat ceva și pe urmă George Enescu a spus: acum va prezint o descoperire, o minune a cântecului românesc, fără nici un fel de iz lăutăresc. Veți vedea cum arată românca în adevărata ei frumusețe. Eu plină de emoție, am început cu o prelucrare: „Voinicel cu părul creț / Ce te ții așa măreț / Nu stă casa-ntr-un picior / Nici lumea într-un fecior». A fost cum a fost, copleșitor pentru mine, iar la sfârșit George Enescu mi-a mulțumit și mi-a spus, să îmi păstrez cântecele de acasă și să le păzesc cu sfințenie și să încerc să rotunjesc puțin vocalele.”

Momentul acesta crucial în cariera sa, redat de Rodica Bujor cu lux de amănunte, demonstrează că, în ciuda celor 50 de ani care trecuseră de la concursul radiodifuziunii și debutul la Palatul Cantacuzino, a marcat-o pe cântăreață de-a lungul întregii sale vieți.

TESTAMENT MARIA TANASE

Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemantei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă. Dacă fratelui meu Ștefan Francois Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l daruiască spre caldă și duioasă amintire “Nepoților mei celor trei copiii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și sorei mele precum și pe soțul Stefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei.

Maria Tanase

Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool să fie la dispoziția medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găsește la spital și care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colțar alb iar în picioare ciorapi albi scurți.

Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepția oficialităților și în orice caz înmormântarea să fie anunțata cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la șase săptămâni. Să-mi care apa cu cofă și să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de șase săptămâni. Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul și părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima data deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tata și mamă. Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale.

Dacă se va putea și nu va fi greu aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist. Le doresc viață lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unor le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea.Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viață îmbelșugată, liniștită,sănătoasă și în voie bună!

Mia Braia

“Mia Braia, probabil din raţiuni artistico-negustoreşti, fiind in foarte mare vogă, a participat la căteva reuniuni legionare unde fusese invitată. Asta i-a atras insă nişte represalii in anii de inceput ai regimului comunist, fiind interzis să fie difuzată la radio. Sora ei, marea Ioana Radu, reuşeşte insă să se impună prin fantasticul ei patos care anihila orice raţiuni politice.” După 15 ani se ridică interdicţia pentru sora mai mare. Au trecut acei ani, mult mai restrictivi, anii 50, jumătatea anilor  60, şi revin amăndouă pe scenă, cu toate că “intre ele nu a existat absolut nici o «legătură», ba mai mult, am constatat copil fiind, că trebuie să mă impart intre două mătuşi. Dacă cumva mă măngăia una din ele, cealaltă mă repugna. Dacă incercam să mă apropii de cealaltă, se supăra cea dintăi. Judecănd pe parcursul evoluţiei mele, cred că nu a fost vorba numai de o rivalitate profesională, care este inerentă la un asemenea nivel, ci venea chiar dintr-o educaţie oltenească a acelui formidabil şi in acelaşi timp ingrozitor dicton «Divide et imperat!», după care bunicul meu se pare că s-a ghidat, invrăjbind fraţii intre ei cu scopul, bănuiesc, de a-i avea mai cuminţi acasă.

La maturitate, aveau de-a face cu ceva extrem de bizar, două surori de-o fantastică notorietate, care in timpul vieţii lor nu ştiu dacă au insumat mai mult de cinci ore de a reuşi să vorbească una cu alta. La inregistrarea formidabilei melodii «Ciobănaş cu trei sute de oi» cele două au reuşit să cănte in duet, aveam opt sau nouă ani. Una dintre ele m-a luat şi pe mine de mănă şi m-a dus in studioul de la Electrecord. Fantastica şansă a posterităţii, ascultănd acest căntec, constă in faptul că nu s-a greşit la nici o măsură in timpul inregistrării pentru că la ultima măsură, şi asta cei de meserie remarcă, a fost o oarecare inadvertenţă pentru care s-au certat şi nu au mai vorbit vreo 15 ani după aia. S-au mai văzut la inmormăntarea tatălui meu, fratele lor, unde după două ore iar s-au certat năpraznic pentru cine are dreptul de autor al colivei. Ele de fapt işi căutau drumuri separate.”

Stilul bărbătos de a vorbi al Ioanei Radu l-a fascinat. “Eram impresionat de felul in care reuşea să se impună intr-o viaţă atăt de sumbră, pe care o duceam noi toţi. Era nonconformistă, prin excelenţă. Definiţia Ioanei Radu este: Fii tu! Nu accepta teatralismele, surogatele, compromisurile. Ea respecta personalitatea oricărui om, că era gunoier sau profesor universitar academician, ii oferea aceeaşi reverenţă. Niciodată nu a trecut pe lăngă un cămp să nu remarce spinarea incovoiată şi plină de sudoare a unui ţăran, aşa cum niciodată nu a prididit să nu lustruiască o carte a vreunui erudit romăn aflată in rafturile bibliotecii ei. Ioana avea o bibliotecă de cel puţin cinci mii de cărţi “cu siguranţă toate citite, dar din ce am aflat se oprise cu studiile la clasa a şasea, a şaptea. Ea a fost, ca şi Maria Tănase, o perfectă autoditactă. Cealaltă mătuşă a mea, Mia Braia, era universitara familiei, a făcut şi Conservatorul, şi Dreptul. De acolo cred că a apărut şi conflictul teribil dintre ele pentru că Mia a adoptat intotdeauna un stil pedagogic faţă de sora ei mai mică, ceea ce personalitatea şi faima după un timp nu o mai lăsa pe Ioana să accepte. Sora care mai trăieşte a avut o fiică. A decedat. Imi amintesc că eram doi verişori intr-o permanenţă impărţeală. Dacă mergem pe strada Paris să o vizităm pe Mia, afla Ioana şi invers. Era groaznic. In acelaşi timp, tatăl meu şi bunicul meu, adică tatăl lor, erau prin puşcăriile aniilor 50, pănă la jumătatea aniilor 60. Tatăl Ioanei Radu, bunicul meu, a fost arestat intr-un aşa zis complot impotriva siguranţei statului, el fiind cel mai tănăr membru al complotului, la 74 de ani, un complot care se desfăşura in parcul Cişmigiu la table şi bineinţeles că la vărsta lor comentau răsturnările vremii şi aşteptau şi ei americanii. Doar bunicul a venit la Bucureşti pentru că bunica a apucat de a murit la Craiova.”

“Crescănd eu şi dobăndind de la tatăl meu o oarecare educaţie impotriva sistemului politic, eram in contradicţie observativă cu poziţia lor in societatea comunistă, şi a Ioanei Radu şi a Miei Braia. Mia Braia ajunsese să fie foarte apreciată de familia Ceauşescu, de Elena Ceauşescu. Ioana Radu, in lăuntrul ei o răzvrătită inăscută, era de asemenea obiectul unui cult, mai ales al lui Nicolae Ceauşescu, dar spre onoarea ei in nici o formă de exprimare publică nu i-a adus osanale respectivului personaj. Ba mai mult, intr-un moment semnificativ al vieţii lui Ceauşescu, atunci cănd i-a murit tatăl, Andruţa Ceauşescu, şi care a fost inmormăntat cu un sobor de preoţi la Scorniceşti, Ioana Radu a reuşit ceva unic, să oblige un intreg Comitet Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Romăn, in genunchi, să pronunţe Tatăl nostru. Mă aflam la ea in vizită, eram preadolescentin, cănd dintr-o dată, că aşa era obiceiul, pur şi simplu a fost arestată de Securitate. De căte ori mai marilor le venea pofta să asculte vreo interpretă la modă, ei doar se pronunţau, după care Securitatea se executa. Şi asta s-a concretizat printr-o cavalcadă de vreo cinci-şase maşini negre ale Securităţii pe strada Timpului la numărul 13, luată pur şi simplu pe sus, chiar mă şi intreb de ce m-or fi luat şi pe mine, şi cu sirenele şi cu girofarurile de rigoare, ne-au dus la Scorniceşti, unde era in plină desfăşurare parastasul postinmormăntare. Probabil Ceauşescu şi ai lui ciraci deja se piliseră un pic şi cănd a apărut Ioana Radu a fost solicitată să cănte o romanţă mai de jale. Ea a avut o reacţie formidabilă. Pentru că avusese un accident de circulaţie care a traumatizat-o cumplit, avea o puternică credinţă in Dumnezeu. Nu era habotnică, dar nicăieri din colţurile casei ei nu a lipsit icoana. S-a aşezat in faţa acelei mese, cu mine de mănă, şi in baston, săraca, pentru că avea un picior mai scurt cu patru centimetri, in urma accidentului, şi le-a spus: «M-aţi chemat să cănt la un parastas, şi nu poate să fie parastas pe lume fără Tatăl nostru. Spusu-l-aţi pănă acum?» La această intrebare a ei şi Emil Bodnăraş, şi Chivu Stoica, şi Corneliu Mănescu, şi care mai erau dintre «boşii» ăştia comunişti s-au uitat unii la alţii, prin gestică dădănd de inţeles că le-a scăpat din vedere acest lucru, cu toate că tatăl lui Ceauşescu fusese inmormăntat cu un sobor de preoţi. Şi atunci ea le-a replicat: «Ioana Radu nu poate să cănte la un parastas pănă nu se va spune Tatăl nostru. Să ne aşezăm in genunchi şi să-l rostim.» Şi aşa s-a intămplat”, povesteşte Doru Braia.

Un al doilea episod in care personalitatea Ioanei Radu a ieşit in evidenţă a fost cănd a intrat odată in Casa Scinteii cu o treabă la Ministerul Culturii, care işi avea sediul tot acolo. “Află chiar de la intrare că in acea clădire nu este permis fumatul, ea fiind unul din marile motive pentru care in ţara noastră in timpul vieţii ei funcţiona o fabrică de ţigarete, şi nu fuma decăt Virginia. Aşezată pe un fotoliu, coboară un impozant redactor-şef cu rol de patron la o revistă, un nefumător convins. Observănd-o pe Ioana Radu că fumează, are tupeul să o facă atentă că in acea incintă nu s-ar fuma, la care ea, firesc, il intreabă: «Dar cine eşti dumneata să imi interzici să fumez in clădirea pentru care eu mi-am nenorocit coardele vocale că să poată fi construită?» Şi la această intrebare, acel domn ii răspunde: «Cum, nu ştiţi?», la care ea de bună seamă şi dintr-un teatralism, ii spune «Nu». «Păi cum, mergeţi şi intrebaţi studenţii!», ii dă replica. La care ea ii răspunde: «Dar dumneata ştiţi cine sunt eu?», şi cu aceeaşi francheţe, redactorul-şef a răspuns la fel, că nu ştie. «Atunci du-te in piaţă şi intreabă şi ai să vezi cine sunt eu!».” Imi amintesc că Ioana a căntat la terasa Boema, Savoy, pentru prima dată romanţa «Am inceput să-mbătrănesc», a lui Mălineanu. Aceste romanţe s-au scris cu mine acolo, Mălineanu era la pian şi Ioana intona. Atunci nu imi spuneau nimic, eram mic, acum insă e altceva. Fiecare dintre noi va trece prin romanţă

Doru Braia işi mai aminteşte un episod care s-a petrecut cănd avea deja 17 ani. “A fost ultima ei interpretare live a unei romanţe, in 1968, cănd Festivalul de la Mamaia s-a ţinut in teatrul de la Constanţa din cauza condiţiilor climaterice. Ploua. Atunci, la acel festival pe scenă a fost toată crema muzicii uşoare romăneşti. Ioana Radu cănd a observat că prăslea familei Ceauşescu, Nicuşor, işi permitea să apară in sală intr-o ţinută neconformă solemnităţii momentului, a refuzat să cănte in atar condiţii. El era insoţit de căţiva prieteni, două rănduri ocupaseră, dar pentru că nimeni nu indrăznea să-i evacueze din sală, in bastonul ei a ieşit din culise şi pur şi simplu l-a somat pe Nicu Ceauşescu care se ridicase să semnaleze şi să sublinieze calitatea lui genetică, l-a somat că il va face de răs in faţa lumii, trăgăndu-l de urechi, dacă nu părăseşte incinta. In cadrul festivalului a căntat singurul căntec in epoca care avea titlul «Nu se poate», o romanţă protest şi orice ii urmăreşte versurile va observa că ele se potrivesc şi zilelor noastre. Este o succesiune de nu se poate găndite şi inspirate de fantasticul compozitor Henri Mălineanu, imbrăţişate de Ioana Radu care de la microfon arătănd cu degetul spre nomenclaturişti spunea crispat dar şi răspicat «Nu se poate». A fost o atitudine pe care mulţi au inţeles-o dar prea puţini din laşitate au imbrăţişat-o. Şi cănd a observat Ioana acest lucru, a hotărăt să fie ultimul căntec pe care l-a căntat live pe vreo scenă. Din acel moment, imi spunea, ori nechezol, ori Ioana Radu pe scenă e acelaşi lucru, un surogat.”

“Ioana Radu a avut momente de demnitate atunci cănd incerca prin prezenţa lui publică să arate că nu numai sus puşii pot fi luaţi in consideraţie şi că din poziţii mult mai modeste oamenii s-ar putea impune. Un exemplu: vestitele Dacii de culoare neagră erau doar apanajul familiei prezidenţiale. Mătuşa mea află că pe Calea Victoriei a trecut o Dacie neagră care o avea in dreapta pe Elena Ceauşescu. Cu toate că ea avea o maşină mult mai bună, un Fiat 125, i-a telefonat directorului Stroe al fabriciilor Dacia şi i-a impus să-i procure şi ei tot o Dacie 1301 neagră, tot cu număr scurt, 2-B 101, fapt care s-a şi realizat in mai puţin de 48 de ore.
De căte ori se intămplă să primească lucruri ce azi ni se par meschine, insă care atunci valorau foarte mult, nu de puţine ori le impărţea cu vecinii, fie că erau pachete de cafea, pachete de carne sau vestiţii pui de la Avicola. Ioana Radu, departe de a fi avut o mentalitate socialistă, avea un comportament socialist pentru că nu accepta in nici un fel ceea ce nu este dobăndit prin muncă. Condamna tertipurile.”

Ioana Radu

“Cele trei mari artiste, Maria Tănase, Mia Braia şi Ioana Radu, nu se pot disocia. Erau trei vedete care conştientizau persuasiunea ce o aveau asupra neamului, nu numai a publicului, drept pentru care conveneau reciproc să nu-şi bată joc. Din asta, s-a cultivat un profesionalism desăvărşit. Maria Tănase a reuşit să fie coagulatorul şi decantatorul unor calităţi profesionale artistice-culturale inegalabile. Am asistat la nişte scene fulminante, mii de oameni, pe cămpuri, in Case de Cultură, pe uliţa satului, care le venerau. Aşa cum imi spunea Ioana, dar şi Maria căreia soarta a vrut să ii ţin lumănarea in momentul plecării spre infinit, nu au minţit niciodată şi niciodată nu au desconsiderat şi niciodată nu au pus stavilă unui efort sau altul şi au iubit romănii mai mult decăt şi-au iubit propriile familii. Au indeplinit ceea ce Dumnezeu le-a hărăzit.
Ioana o diviniza pe Maria Tănase, iar Maria o diviniza pe Ioana. «Fă, Ioano, de-aş avea eu glasul tău!,  «Taci fă Mario, că tu eşti mare!».”

“Ioana avea grijă de foarte multă lume, erau mulţi tinerii artişti care ii cereau sprijinul. Pe foarte puţini i-a ajutat, şi nu din egoism artistic, ci sesizănd lipsa de talent. De o singură voce a fost total acaparată, implorănd-o să preia romanţa. Acea voce şi personalitate a fost Doina Badea. Am fost martor la o primire a Doinei Badea in Timpului 13, cănd Doina Badea i-a semnalat mătuşii mele că vrea şi simte că poate cănta romanţă. S-a aşezat la pian, care culmea era in vestibul pentru că Ioana a avut o casă modestă, intrai pe undeva la mijloc, prin nişte incăperi vagon, in stănga era dormitorul, la mijloc vestibulul, iar in dreapta sufrageria, după care anexele. Iar pianul era in vestibul. Şi s-a aşezat fantastica Doina Badea la pian. A inceput să cănte două-trei romanţe, de bună seama lipsi dibăcia interpretării pe care Ioana o stăpănea, a corectat-o cu o dragoste maternă şi la a doua interpretare era o cu totul alta Doina Badea, căreia specialiştii ii vor remarca ce a avut şi Ioana, vestita terţă in glas.”

La bătrăneţe, Mia şi Ioana au incercat să se impace, ba, mai mult, să convieţuiască in America, dar nu au rezistat.
“Era jumătatea anilor 80. Ioana Radu deja ingrădită de penuria ce se instaura in Romănia, profită de prezenţa surorii ei, Mia, in America cu care reuşeşte cu greu pentru căteva luni să se impace şi merge prima dată cu paşaport turistic peste Ocean. Cere azil politic. Află Nicolae Ceauşescu, disperat ii dă telefon la New York şi o imploră să revină. Replica ei firească: «Domnule (niciodată nu i-a spus tovarăşe), unde să mă intorc? Casa mi-au luat-o securiştii, pensie nu am» Şi i-a spus să ia legătura cu ambasadorul Ionel Datcu pentru că va avea toate facilităţile să revină acasă.

Ioana Radu

A avut «privilegiul» să se intoarcă cu vestitul Boeing prezidenţial, ea singură şi stewardesele. A revenit intr-o casă pe care i-au renovat-o complet, i-au turnat şi ciment in curte şi i s-a dat o pensie de merit. Ioana s-a intors nu atăt datorită insistenţelor lui Ceauşescu, ci din cauza imposibilităţii de a se inţelege cu Mia. Sora mai mare a indrăznit s-o culce pe cea mică in vestibul. Nu era vina ei pentru că avea doar o garsonieră şi un vestibul.”
“Şi-a făcut o religie din viaţa nevinovată care ei i se oglindea prin viaţa animalelor, a căţeilor ei, a pechinezilor. Ea simţea cancerul moral care ne cuprinde pe toţi cu timpul şi atunci, ca şi mine astăzi, se refugia in universul căinilor. Eu am trei căini ca şi ea, de aia am sesizat in multe ipostaze ale vieţii mele că inconştient i-am preluat inclinările.”
Sursa Jurnalul National