Povestiri cu si despre lautari » Lautarie.com - Lautari romani celebri

Viata lui Zavaidoc

Povestiri cu si despre lautari No Responses »

Sep 242014

Viaţa lui Zavaidoc este puţin cunoscută.
Enciclopedistul Viorel Cosma mărturisea, cu regret, că nu a reuşit, în ciuda eforturilor depuse vreme de decenii, să strângă suficiente date (cât pentru un capitol) despre Zavaidoc pentru ,,a-l prinde” în cartea sa Lăutarii de ieri şi de azi.

Zavaidoc este, alături de Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru şi Ionel Budişteanu, unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi lăutari ai ţării din toate timpurile.
Din fericire, nici contemporanii nu s-au lăsat mai prejos decât înaintaşii lor, precum arată Viorel Cosma în volumul Lăutarii de ieri şi de azi, nominalizând, printre alţii, pe Ion Albeşteanu, Efta Botoca, Nicolae Botgros, Marcel Budală, Ion Drăgoi, Emil Gavriş, Toni Iordache, Ion Lăceanu, Ion Onoriu, Ion Petreuş, Ilie Udilă , Gheorghe Zamfir.

Zavaidoc

Pe numele său Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti.
Era fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu (rudă a cunoscutelor familii Dură din Piteşti şi Ungureanu din Târgovişte) şi al Constandinei. Tănase Teodorescu (interpret la vioară şi ţambal) se pare că îşi lua băieţii, iarna, sub şubă, plecând cu ei la nunţi şi hore. În familie se mai nasc un băiat şi două fete.
După Viorel Cosma, se pare că supranumele de „Zavaidoc” l-a primit pe când îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar (1916-1918), „naş” fiindu-i generalul Traian Moşoiu, acesta „botezându-l” astfel de la o variantă lexicală regională veche („zavaidoacă”). După Constantin Cârstoiu, în limbajul vest-muntenesc arhaic ,,zavaidoacă” însemna „năbădăiosul”, „neastâmpăratul”, „zurbagiul”, fire iute, om pus pe veselie şi nebunii. De altfel, în Teleorman, şi astăzi se mai foloseşte termenul de ,,zavaidoc” cu sensul de ,,năbădăios”.

Rămas orfan din adolescenţă, Marin, împreună cu fratele Vasile şi sora Zoe, pleacă la Bucureşti şi formează un taraf, numit mai târziu Fraţii Zavaidoc. Vasile cântă la vioară, Marin la chitară, Zoe la acordeon.
Primele date sigure despre Zavaidoc sunt legate de Primul Război Mondial. Astfel, la scurt timp după declanşarea operaţiunilor militare şi trecerea Carpaţilor, armata română suferă înfrângere după înfrângere, la 13 septembrie, deasupra Bucureştiului făcându-şi apariţia primele zepelinuri şi avioane nemţeşti. Parte din populaţie se refugiază în Moldova.
La 3 octombrie 1916, Zavaidoc se înrolează voluntar, alături de fratele său Vasile, în Regimentul 44 Infanterie.
Livretul militar ne spune că avea înălţimea de 1,56 m şi 80 kg, şi, ca semnalmente, o cicatrice la buză, păr negru şi ochi căprui. Dar nu asemenea amănunte contează.

Elena Zamora îşi amintea că ,,pentru a mai ridica moralul răniţilor se făcu o echipă din artiştii adunaţi acolo, care mergeau prin spitalele Botoşaniului dând programe artistice”. La Teatrul Mihail Eminescu din Botoşani, artiştii vor cânta şi în spectacolul ocazionat de decorarea eroinei Ecaterina Teodoroiu. O zi pe săptămână, îşi mai aminteşte Elena Zamora în cartea Am slujit cântecul, era rezervată ostaşilor din tranşee. Pe post de animator – George Enescu. Printre artişti – Maria Ventura, taraful lui Fănică Luca, Zavaidoc şi fratele său Vasile, Nicu Buică şi Cristache Ciolac.

După război, Bucureştiul reînvie. Oamenii vor să uite traumele, înflorind restaurantele şi grădinile de vară. Artiştii sunt în prim-planul atenţiei. De pildă, cu ocazia votului universal, artistul Leonard e trecut pe listele de candidaţi fără să ştie.
În Furnica lui Ranetti apare catrenul: ,,Cetăţeni ai Capitalei/Leonard, tenorul astru,/Va cânta din De-aş fi rege/În culoarea de albastru’’. În Bucureştiul interbelic, ,,oraş al cântecului sub ceruri largi de vară”, după cum îl numeşte George Sbârcea, începe să se înalţe steaua lui Zavaidoc. Putea fi cântăreţ de operă – îl doreau Dumitru Mihăilescu-Toscani (compozitor, autorul Smarandei, pe care i-a încredinţat-o spre lansare), Dimitrie Cutavas (bizantinolog, reputat solist) sau ilustrul Petre Stefănescu-Goangă, dar Zavaidoc, având nevoie de bani pentru a se întreţine şi în acord cu firea sa, preferă să cânte în localuri din Bucureşti, dar şi din Piteşti, Arad, Iaşi, Târgovişte, Ploieşti, Roşiorii de Vede, Caracal, Timişoara, Câmpulung-Muscel, Cernăuţi, Odessa, Tighina.

Este invitat să cânte şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Rusia, Ucraina şi Ungaria. Foarte puţini ştiu că Zavaidoc s-a aflat, în 1919, alături de trupele române care au ocupat Budapesta. În 1937, cântă la Paris, însoţind delegaţia României la Expoziţia Universală. Face senzaţie în Cartierul Latin, în restaurantul românesc condus de George Botez – fratele artistului Titi Botez.

Prin 1925-1926, Zavaidoc semnează primul contract cu Casa de discuri Columbia şi scoate apoi disc după disc. Nimeni nu ştie câte! Peste 30, se pare. Discurile sale, de la casele Columbia, His Master’s Voice, Odeon şi Cristal – ce cuprind şlagăre precum De când m-a aflat mulţimea, Dragostea e ca o râie, Foaie verde spic de grâu, Mărie şi Mărioară, Pe deal, pe la Cornăţel sau vestitul Cântec al lui Zavaidoc – i-au adus milioane de lei. Avea contracte de sute de mii de lei. Restaurantele bucureştene se bat pe el (şi concurenţa era dură: Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru) pentru a cânta clienţilor din restaurantele Carpaţi, Coşna, Kiseleff, La berbec, La cotitură, La Mariţa borţoasa, Mărăşeşti, Parcul trandafirilor, Roata lumii, Unic, Stoica, Tralea. Cireşica de lângă Cişmigiu, restaurantul cu grădină şi balcoane în care petrecea ,,boema geniilor în devenire”, după cum scrie Constantin Olariu în cartea Bucureştiul monden, ajunsese să fie cunoscut, pentru călătorii cu tramvaiul, ca staţia Zavaidoc. Vatmanul striga: ,,Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.

În 1940, fratele Vasile moare pe neaşteptate în urma unui atac cerebral, cauzat de pierderea unei importante sume de bani la jocul de table. La Radio s-a anunţat că Marin Teodorescu (Zavaidoc), nu Vasile Teodorescu a decedat. Prin localuri s-au făcut pariuri (şi acestea mergeau până la 4000 de lei) pe tema: cine murise?
Si totuşi urmează câteva bucurii. Se căsătoreşte, în sfârşit, la 43 de ani. Femeile roiau în jurul lui. Probabil nu se căsătorea dacă iubita sa, Constanţa, nu ar fi fost gravidă în şapte luni. Soţia, născută în anul 1911, deci mai tânără cu 15 ani, era geloasă. Zavaidoc îi explica mereu că o meserie ca a lui presupune multe zâmbete împărţite cucoanelor. Îşi răsfăţa mereu soţia, după cum aceasta îi spunea, prin anii ’70, muzicologului Viorel Cosma “în restaurante erau serviţi cu şampanie direct de patroni, comandau peşte viu, din acvariu”.

Zavaidoc

În seara de 9 noiembrie 1940, Constanţa, soţia sa, îi aduce pe lume primul copil, o fetiţă, botezată tot Constanţa. Botezul are loc o dată cu nunta sa, în noaptea de Revelion a anului 1941.

În toamna anului 1941, Zavaidoc revine la Piteşti, la chemarea patronului restaurantului Tuluca (dar a cântat şi în localurile Stoica şi Tralea). Se spune că a cântat toată noaptea cu fetiţa sa Constanţa în braţe, când aceasta a împlinit un an. Viaţa de familie nu e tocmai liniştită. Din când în când, câte ,,o nebună”, cum le zicea soţia lui, venea din Bucureşti la Piteşti, necrezând că Zavaidoc s-a căsătorit. Curând, la 26 ianuarie 1942, la Piteşti, i se naşte băiatul. Botezat chiar… Zavaidoc, deşi tatăl s-a gândit o perioadă să-i dea numele fratelui decedat, Vasile. Foarte bucuros, Zavaidoc străbate Piteştiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de şampanie, pentru a ciocni cu orice trecător.

În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc primeşte ordin de concentrare la o unitate din Târgovişte. Aici, ziua şi-o petrece în unitate, iar nopţile în localuri. Inima sa cunoaşte o nouă dragoste, Tuca. Viorel Cosma povestea că Tuca, pentru a-l păstra numai pentru ea, îi fură efectele militare! Pentru ea compune tangoul Tuca. De altfel, Zavaidoc chiar plănuia să divorţeze pentru ea! Dar soţia intervine energic!
Pleacă la Tighina, la ordin superior, militarii din Basarabia făcând un şlagăr din al său Soldăţelul lui tăticu. Pe frontispiciul unui mare restaurant din Tighina, Victoria, scria cu litere mari: ,,Aici cântă marele cântăreţ român Zavaidoc, venit să distreze armata română”. Într-o bună zi este „răpit” în plină stradă, fiind dus la Odessa, la mareşalul Ion Antonescu, pentru a susţine o petrecere ce se prelungeşte două zile şi o noapte. Aici, se povesteşte, ar fi cântat Aş muri, dar nu acum!

Bombardamentele din 1944 îl prind pe Zavaidoc în Bucuresti. Aviaţia îi face una cu pământul casa din vecinătatea Gării de Nord. Sora sa Zoe moare în bombardament, lăsând cinci copii în urmă. Îndurerat, Zavaidoc se refugiază la Caracal, noaptea cântând, ziua căutându-şi ascunzişul prin adăposturi. 23 august 1944 îl găseşte ca solist la restaurantul Viscol din Vişoi (Câmpulung-Muscel). Toamna are o piesă nouă în repertoriu: Oci ciornîi (Doi ochi negri), adresată îndeosebi militarilor sovietici (conform emisiunii radio Five o clock cu Zavaidoc, realizată de Viorel Popescu).

De la Câmpulung ajunge la Turnu Măgurele, unde, la 26 noiembrie, i se naşte al treilea copil, Niculina. Familia stătea în gazdă la o rudă. Ruinat, fără casă, cu grija nepoatelor pe cap, cu trei copii, Zavaidoc cade la pat, tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită, i se varsă urina în sânge.
La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureştean Filantropia. Orbeşte, trăindu-şi în chinuri ultimele clipe ale vieţii, până la 13 ianuarie 1945. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica.

„Mai cântă, lăutare, mai cântă!…”, spunea Goga în poezia sa Lăutarul…

Taraful Haiducilor din Clejani – Taraf de Haidouks

Povestiri cu si despre lautari No Responses »

Sep 162014

“Taraful Haiducilor din Clejani” este o trupa de lautari din Clejani si este cel mai cunoscut grup de gen din Romania postdecembrista. Acestia au devenit cunoscuti in zonele vorbitoare de limba franceza sub denumirea de „Taraf de Haidouks”.

Acest taraf nu trebuie confundat cu alte formatii care folosesc numele amintitei localitati. E vorba de taraful original, care, in diferite componenete canta de zeci de ani, in ultimii 20 de ani fiind cunoscut sub denumirea de “Taraful Haiducilor din Clejani“. Despre viata lor s-au facut filme documentare, iar melodiile lautaresti autentice le-au fost difuzate chiar si de canalul cultural “Arte”, iar printre admiratorii lor s-au numarat violonistul Yehudi Menuhin si actorul Johnny Depp.

Taraful Haiducilor din Clejani

Dar muzica lautareasca se canta in Clejani de 500 de ani, din evul mediu, asadar, localitatea insasi fiind infiintata pentru a-i gazdui pe robii boieresti care cantau la nuntile si petrecerile boierilor, dar si la inmormantarile tiganesti. Acompaniati de cobza, vioara, tambal (atarnat de gat sau asezat pe picioare) si acordeon, acesti muzicanti aveau un repertoriu impresionant de balade, doine, hore si cantece de joc. Etnomuzicologii sustin ca un asemenea taraf putea canta la o nunta aproximativ 500 de melodii (diferite sau variatii ale unei teme), care urmareau momentele rituale in care erau implicati cei doi miri, nasii si alaiul de nuntasi.

Primele inregistrari ale zonei Clejani au fost facute in perioada interbelica, iar in 1983, Speranta Radulescu a scris despre acestia in arhiva „Institutului de Etnografie si Folclor”. In perioada comunista, lautarii din Clejani erau angajati in orchestre de muzica.
Taraful a fost descoperit de catre Laurent Aubert si muzicienii Stephane Karo si Michel Winter, care ulterior au devenit managerii trupei si i-au ajutat in cariera lor internationala.

De la lansarea primului lor album, in 1991, Taraf de Haiduks sunt considerati reprezentantii muzicii tiganesti, remarcabila datorita vitalitatii caracteristice.Grupul a avut concerte in toata lumea, a lansat albume si dvd-uri, iar printre fanii lor se numara: Yehudi Menuhin, the Krono Quartet (alaturi de care au cantat), actorul Johnny Depp (alaturi de care au aparut în filmul “The Man Who Cried”), creatorul de moda Yohji Yamamoto (care a invitat trupa sa defileze in cadrul spectacolelor sale din Paris si Tokyo) si multi altii.

Intre timp, membrii trupei au ramas relativ neafectati de tot ceea ce li se intampla, pastrandu-si stilul de viata (locuiesc inca in Clejani). Ultimul album al trupei se numeste “Maskarada” si este o reinterpretare tiganizata a pieselor compozitorilor clasici din secolul al XX-lea (ca Bartok, Khachaturian si altii).

Taraf de haiduci Clejani

Printre stramosii actualului taraf se numara Gheorghe Motoi, celebru pentru baladele pe care le stia, violonistul Florea Basaru, contrabasistul Petre Manole, violonistul Nicolae Neacsu (Culaie). Dar cel mai faimos dintre lautarii de la Clejani ramane Dumitru Baicu, zis Cacurica. In vremea lui Culaie si a lui Cacurica, taraful cunoaste cea mai glorioasa perioada, devenind cu mult mai cunoscut in strainatate decat in Romania, care abia daca auzise de ei.

In anii ’70, un cunoscut cantaret, instrumentist si dirijor, Ion Albesteanu a adunat din Clejani 50 de muzicanti pentru un taraf grandios, cum nu a mai putut fi strans mai tarziu niciodata, taraful cantand ulterior in turnee doar cu 10-12 membri. Ion Albesteanu a fost un adevarat antrenor al lotului national de lautari, chinuindu-i cu antrenamente istovitoare, repetitii care au cizelat maniera interpretativa a acestor talente native.

Membrii tarafului din Clejani:
– Nicolae Neacsu (“Culai”): vioara si voce; moare in decembrie 2002
– Dumitru Baicu (“Cacurica”) tambal; moare in septembrie 2007
– Ilie Iorga: voce
– Ion Manole (“Saica” or “Bosorogu”): vioara, voce
– Gheorghe Anghel (“Caliu”): vioara
– Constantin Lautaru (“Costica Boieru”): vioara, voce
– Gheorghe Falcaru (“Fluierici”): flaut, bas
– Ionica Tanase: cimbalom
– Constantin Sandu (“Dinu”): tambal, voce
– Florea Parvan: bas
– Marin Sandu (“Tagoe”): bas
– Paul Guiclea (“Pasalan”): voce, vioara
– Marin Manole (“Marius”): acordeon
– Viorel Vlad: bas
– Robert Gheorghe: vioara

Albume Taraf de Haiduci din Clejani – Taraf de Haïdouks:
– “Musiques de Tziganes de Roumanie” (Crammed Discs, 1991)
– “Honourable Brigands, Magic Horses and Evil Eye” (Crammed Discs, 1994)
– “Dumbala Dumba” (Crammed Discs, 1998)
– “Taraf de Haidouks” ( Nonesuch Records, 1999)
– “Band of Gypsies” (Crammed Discs, 2001)
– “The Continuing Adventures Of Taraf de Haïdouks” (CD+DVD, Crammed Discs, 2006)
– “Maskarada” (Crammed Discs, 2007)

Urmatoarele albume au fost produse de Fundatia Alexandru Tzigara-Samurcas din Bucuresti, in parteneriat cu Euroart, fondul cultural al Departmentului pentru Integrare Europeana a Ministerului Culturii din România

“The End of the Millenium in the Romanian Village” / “Fin de Millenaire dans le Village Roumain” / “Sfârsit de mileniu in satul Romanesc”, o colectie de inregistrari din 1989–97, lansate in 2000.

“Outlaws of Yore” / “Les ‘Haidouks’ d’Autrefois”, doua volume (“I” si”II”), inregistrat la Muzeul Taranului Roman, Bucuresti, Martie 1991, lansat in 2008

Grupul a aparut in filmul Latcho Drom de Tony Gatlif. In 2001 Taraful a aparut in filmul lui Sally Potter, “The Man Who Cried”, alaturi de bunul lor prieten si fan Johnny Depp, Christina Ricci, Cate Blanchet si John Turturro. De asemenea, au fost una dintre cele cinci trupe care au aparut in filmul “Gypsy Caravan” (2007).

Taraf de Haidouks – Clejani

EPILOG
Datorita televiziunilor romanesti, Taraful Haiducilor din Clejani e de multe ori confundat cu formatia ce ii are ca solisti pe Viorica si Ionita din Clejani. Un acordeonist sclipitor, Ionita Manole este intr-adevar originar din Clejani si a cantat cu taraful peste zece ani in turneele din Occident, dar nici Viorica, nici restul instrumentistilor sai nu s-au nascut si nici nu locuiesc in satul de pe malul Neajlovului.

Fara niciun compromis facut comercialului, actualul Taraf al Haiducilor din Clejani continua sa duca traditia mai departe in componenta: Ilie Iorga (voce si vioara), Gheorghe Falcaru (fluier si voce), Gheorghe Robert (vioara), Ion Tanase (tambal), Gheorghe Anghel (vioara), Costica Lautaru (vioara), Manole Marin (acordeon), Viorel Vlad (contrabas). Componenta tarafului din Clejani variaza, intrucat in el isi fac aparitia in fiecare an instrumentisti din noile generatii.

Gheorghe Verman despre traditia Tarafului din Clejani

Povestiri cu si despre lautari, Uncategorized No Responses »

Sep 022014

Taraful de la Clejani a rămas imprimat in sufletele romănilor.
Reputatul om de radio Gheorghe Verman susţine că “trupa autentică” a constituit un fenomen.
“Clejanii au apărut peste tot. Erau cunoscuţi şi apreciaţi in toate zonele in care işi exercitau meseria. Au fost o mică minune. Cu toate acestea, n-ar fi trebuit să ne uimească prezenţa acestui ansamblu. De-a lungul vremii, el nu a făcut decăt să preia buna tradiţie romănească a cetelor de lăutari care erau constituite cam in aceeaşi formulă in care sunt şi Clejanii. Aveau solist/soliste care purtau căntecul din sat in sat sau din zonă in zonă. Ba mulţi au căntat dincolo de hotarele ţării chiar intre cele două războaie. Mi-a fost dat zilele trecute să vorbesc cu nepoata lui Teodor Zavaidoc. Imi povestea de pe vremea unchiului ei că Zavaidoc a căntat intr-o astfel de formulă cănd a debutat, deci intr-un taraf de lăutari in care el era solistul prim şi care aducea un anume gen de muzică aşa cum aduce şi formaţia Clejani.”

“Ceea ce căntă Clejanii de astăzi nu este folclor romănesc, continuă Gheorghe Verman. Ca şi atunci cănd au debutat, este un folclor de muzică de mahala, muzica zonelor cu cişmea şi tramvai intărziat, ca să ne aducem aminte de o melodie. Este zona cu iubirile pătimaşe, apropiată muzicii ţigăneşti, chiar muzicii de şatră. Dacă privim cu atenţie, Clejanii sunt o şatră de ţigani, vorbesc in accepţiunea mai mult decăt onorantă a acestor termeni. Şi-au făcut un repertoriu pe care il poartă prin lume şi, intr-un anume fel, este şi surpriza pe care o trăieşte Europa cănd vede sau aude un asemenea gen de muzică. La o cotă superioară s-a ridicat Goran Bregovici. Ce-i drept formaţia lui este mult mai mare, dar a fost construită după aceleaşi principii ca Ansamblul Clejanilor. Dealtminteri, la noi mai este, sau era, Fanfara Zece Prăjini, apoi ce a incercat să facă Ţăndărică… ”

“Muzica pe care o căntau Clejanii de odinioară luase amploare şi datorită ţinutei cu care apăreau in faţa publicului. Purtau straie care nu aveau cum să nu atragă atenţia”, spune Gheorghe Verman. “Ele se inrudesc cu costumul ţigănesc. Aş spune chiar că Clejanii au maghiarizat costumul. Pălăriile alea mari, mustăţile ample… Dar dau bine şi pe unde se duc au succes. Succesul lor vine nu atăt din calitatea muzicii căt din noutate. Sunt formaţii care uimesc efectiv ascultătorii. Mai cu seamă pentru că lumea are nevoie in permanenţă de lucruri noi. Oamenii s-au plictisit de ritmurile citadine ale muzicii uşoare de orice fel şi au nevoie de altceva, mai aproape de suflet. Se pare că repertoriul şi interpretarea Clejanilor se apropie mult de esenţa umană, de ceea ce ne dorim noi să auzim. In această formaţie şi in felul ei de a se exprima, intălnim acorduri muzicale care ne sunt atăt dragi, căt şi aproape in ceasurile noastre de petrecere“, afirmă Gheorghe Verman.

Fie că vrem sau nu, formaţia Clejanilor rămăne o raritate, o valoare. Din nefericire, vechiul ansamblu nu este atăt de prezent pe inregistrări, au neglijat apariţiile in studiouri sau la Radiodifuziune pentru că i-a interesat mai mult comercialul, străinătatea.
Aşa se face că Taraful Clejanilor nu este prea cunoscut pentru romăni. S-au europenizat, adică au incercat să intre in felul de a fi al interpreţilor de muzică din Europa, cu precădere in zona latină. Avem nevoie de asemenea pete de culoare, aşa cum au fost Clejanii. Avem nevoie de asemenea muzică, de asemenea trupe, fiindcă ele inseamnă altceva decăt ştim noi.

“Cred că numele adevăraţilor Clejani, această carte de vizită, trebuie extins şi in continuare. Datorită rădăcinilor din care provin, repertoriile lor ne trezesc şi ne satisfac dorinţa de spectacol. In faţa acestei formaţii, publicul a fost de fiecare dată participant direct. Nu te poţi izola de folclorul sau de muzica lăutărească din zona pe care o porţi pe aripile căntecelor interpretate. Atenţie insă la text! Şi la modul de a evolua al soliştilor vocali. Din acest punct de vedere Clejanii nu mai sunt la cota la care au fost. Nu am nici o indoială că vor reveni”, povesteşte Gheorghe Verman.

Diferenţa dintre vărstnicii Clejani şi cei de astăzi este evidentă. Gheorghe Verman crede insă că “cei de azi au altceva, alte avantaje: au crescut in seriozitatea scenică, in ştiinţa de a transmite un anume mesaj şi chiar de a fi prezenţi intr-un studio de televiziune. Au invăţat să dialogheze cu camerele de luat vederiâ€¦ dacă unul din membrii acestei formaţii este in prim-plan ştie să exploateze momentul şi să treacă dincolo de ecran. Trebuie ştiut insă că această formaţie este pentru intelectuali. Ea satisface nevoia de un anume gen de muzică al intelectualilor. Este mai puţin o formaţie cu ţintă directă la publicul larg. Cel din urmă are judecăţi, alte unităţi de măsură. Dacă s-ar scrie istoria folclorului din Balcani, istoria evoluţiei popoarelor care trăiesc aici, formaţia de la Clejani ar trebui să existe. Iar ca să inţelegi ce importanţă au avut de fapt şi de drept Clejanii, trebuie să ai pregătire muzicală”.

Marin Părvan, primarul Clejanilor, povesteste despre Florea Băsaru

Povestiri cu si despre lautari No Responses »

Sep 022014

Marin Părvan, primarul Clejanilor şi fostul director al căminului cultural al comunei, un admirator al muzicanţilor, şi-l aminteşte pe Florea Băsaru ca pe unul dintre cei mai vivace oameni pe care i-a cunoscut. “Era născut la Purani, pe lăngă Siliştea. Exista pe vremuri principiul ăsta de alipire la locurile unde erau lăutari buni. Era firesc să fie aşa. Unii il comparau pe Băsaru cu Florea Cioacă pentru că era era un viorist foarte bun. Era foarte cumsecade, respectuos, dar pus mereu pe şotii. Imi amintesc că odată am fost chemaţi la Olteniţa la o căntare oficială şi ne-am dus cu un camion descoperit. Sufla un vănt puternic şi ne-a mai apucat şi o ploaie de toată frumuseţea… Aveam de mers vreo sută şi ceva de kilometri! Oamenii nu ştiau cum să-şi adăpostească instrumentele mai bine. Unii le-au băgat pe sub haine, in săn. Dar ce să facă ăla cu contrabasul? Şi Florea se ţinea de glume. Cănd am ajuns acolo ii spune lui Ion Manole, unul dintre lăutarii cu o voce extraordinară: Mă, dacă n-o cănţi paia cu «Protopopu, de-i protopop»”, la intoarcere să dea Dumnezeu incă o ploaie să te ude, să te facă leoarcă!”. Mereu făcea glume!

Lăutarii sunt şi ei oameni. Se insoară şi fac nunţi. Lor cine le căntă? Nunţile de lăutari erau mai restrănse. Veneau doar neamurile celor două părţi. După 1950 au inceput să aducă şi ei alţi lăutari. A fost Toni Iordache aici, Ilie Udilă, George Udilă… Mieluţă Iordache. Pănă in 50 nunţile erau mai restrănse la lăutari, pentru că ei nu aveau un nivel de viaţă prea ridicat. Nu cereau foarte mult cănd erau chemaţi să cănte, mai ales la nunţi, ba chiar erau ingăduitori”, explică primarul Părvan despre nunţile lăutarilor.

Florea Băsaru a făcut armata la “cinci Vlaşca”, in treizeşiopt. A mers şi la război, “atăt in răsărit, căt şi la apus, pănă la Burno (Brino). Am făcut şi la douăşitrei infanterie, la Călăraşi, cu ei am fost la Burno”. De pe urma războiului l-au improprietărit cu un hectar de teren. A fost analfabet. A avut cinci copii. Cu toate că avea destule surse de căştig de la căntările la care se angaja, Băsaru a trăit in sărăcie. Ion Moţoi işi aminteşte: “Era foarte sărac. Tata era mai instărit, pentru că ştia ce să facă cu banii şi mama era o femeie gospodină. El nu a avut o soţie care să-l ajute, nu era prea bună chivernisitoare. El era un lăutar căruia ii plăcea să mai şi bea cănd venea acasă de la nunţi”.

Şcoala de nai a lui Fanica Luca

Povestiri cu si despre lautari No Responses »

Aug 122014

Fănică Luca a infiinţat catedra de nai in 1949 la Bucureşti, pe lăngă fostul Cinematograf Aro. Era in culmea gloriei, dar conştientiza că după el nu va rămăne nimic dacă nu face ceva. Cel care l-a mobilizat a fost, se pare, Gheorghiu-Dej. “Maestre, acum sunteţi in putere, dar, in momentul in care nu o să mai fiţi, cine o să rămănă?”, iar Fănică a răspuns: “Vreau să transmit tot, nu sunt egoist, dar creaţi-mi condiţii“.

Cel mai mare naist a fost si cel mai bun profesor.
In urma sa au rămas să incănte lumea cei mai buni naişti care pot exista.
La scurt timp, catedra de nai s-a mutat in Principatele Unite, la Şcoala generală nr. 11 de Muzică, Liceul de muzică “Dinu Lipatti” de astăzi.

Fanica Luca

Avea 10-12 elevi la clasă. Nu a precupeţit absolut nimic. Tot ce a fost bun in ale naiului a transmis elevilor. Profesorul Fănică Luca se comporta mai mult ca un tată. Avea grijă ca elevii săi să fie bine hrăniţi, pentru că naiul era un instrument greu şi se puteau imbolnăvi. Poate in amintirea vremurilor cănd, copil fiind, făcea foamea, Fănică, nemulţumit de ceea ce se dădea la cantina şcolii, işi lua trupa de naişti şi mergea la restaurant. In alte zile ii ducea acasă, la Mihaela, soţia sa, să le prepare ce ştia că e mai bun pentru copii. “Uneori ajungea şi la bucătăria cantinei şcolii, işi aminteşte Marica, dacă nu ii plăcea, cerea consiliu profesoral imediat”. “Părinţii mi i-au incredinţat sănătoşi; naiul este un instrument de suflat, nu vreau să se imbolnăvească şi să fiu blestemat. Ce este ceaiul ăsta cu o felie de păine şi cu o marmeladă?”

Elevii lui Fănică Luca nu conştientizau atunci că li se transmite un tezaur. Erau la fel de năzdrăvani ca oricare elevi. Fănică ii mai găsea ba pe terenul de fotbal, ba alergăndu-se prin clasă şi aşezăndu-se cu fundul pe instrumente. Le stricau, dar el le lua şi le ducea la reparat, la lipit. Ba il chema pe constructorul de nai la el acasă, şi sub ochii lui se reparau naiurile sau se făceau altele noi. Era foarte exigent cu elevii săi, ii mai şi plesnea, dar părinteşte, ca să inveţe şi să nu-şi bată de joc de nai, de el sau de părinţii lor.

Elevii care au beneficiat de darul lui: Damian Luca, Cărlănaru Damian, Părvu Nicolae, Radu Constantin, Radu Simion, Dobre Tudor, Manea Dorel, Petru Ilie, Ilie Simion, Zamfir Gheorghe, Nistor Marin, Manda Vasile, Dima Nicolae, Manea Dorel, Necioiu Nicolae şi alţii.
Cursul dura cinci ani, timp in care el işi dădea seama de talentul fiecăruia. “Avea grijă să aranjeze angajarea lor la diferite ansambluri recunoscute; nicidecum simpli naişti in orchestră, ci solişti, spune Marica. Urmaşul lui Fănică Luca este fără indoială Damian Luca.”

Fanica Luca

Elevii lui Fănică Luca au devenit celebri in toată lumea. Dar la Liceul de muzică nimic nu aminteşte de trecerea marelui profesor. “Nu merită şi tata acolo o tăbliţă: «Clasa profesor Fănică Luca»? Nu el a infiinţat catedra de nai?”, intreabă cu tristeţe fiica sa, Marica Luca.
Gavril Prunoiu, şeful catedrei de canto, instrumente populare şi teatru de la Liceul de Muzică “Dinu Lipatti”, promite să indrepte neajunsul că in sala de nai nu se găseşte nici o urmă care să amintească de intemeietorul acestei clase, Fănică Luca. “Ca profesor in liceul nostru, e de neuitat şi ar trebui să facem o clasă după numele său şi al altor profesori. Am venit aici in anul 1960. L-am cunoscut pe maestrul Fănică Luca intre anii 1960 şi 1965, cănd eram elev aici şi ca profesor era un om minunat, pentru că el se ducea in ţară şi aducea copii, iar cănd ii aducea aici se ocupa de ei, niciodată nu-i lăsa de capul lor. Eu l-am apucat in perioada asta a lui de glorie ca profesor, că aici a avut cei mai mari elevi. Ca artist şi ca om, avea o bunătate extraordinară.”

Cornel Pană, profesorul clasei de nai, spune: “Sunt in această şcoală din 1977 şi n-am găsit o fotografie cu Fănică Luca, dar asta nu inseamnă că el nu trăieşte in noi, pentru că şi eu am invăţat la răndul meu de la un discipol al lui Fănică Luca, Constantin Dobre, deci merg pe şcoala lui Fănică Luca şi ii invăţ pe copiii mei să sufle aşa cum trebuie.
Chiar aş dori ca această sală să se numească «Fănică Luca»”.

Older Entries Newer Entries