Articole despre lautari romani » Lautarie.com

Deschizator de drumuri

Articole despre lautari romani No Responses »

Aug 172015

La 28 de ani, în 1921, Constantin Brăiloiu este numit profesor la Catedra de Istoria şi estetica muzicii de la Academia Regală de Muzică din Bucureşti. După câţiva ani, propune schimbarea titulaturii disciplinei în Istoria muzicii, problemele de estetică fiind preluate în predarea istoriei.
În 1929 este titularizat pe post, iar un an mai târziu propune o nouă disciplină: folclorul. “După opt ani, ocupă catedra de Istoria Muzicii şi Folclor Muzical Religios, la Academia Religioasă de Muzică, de pe lângă Sfânta Patriarhie, la a cărei înfiinţare are un rol deosebit, îndeplinind şi funcţia de rector (1929-1935). Cursul facultativ de folclor era frecventat de un număr redus de studenţi, mari admiratori ai creaţiei orale, dintre care profesorul îşi alege viitorii colaboratori în munca de culegere a folclorului, devenită o pasiune întreaga viaţă, la majoritatea din ei. (…) Cum nu exista material didactic şi nici literatură de specialitate, gestul nobil al lui C. Brăiloiu de a dona Conservatorului (Academiei Regale de Muzică) un set de discuri conţinând cele mai importante compoziţii din secolele XVIII-XX a fost primit cu reală bucurie atât de studenţi, cât şi de ceilalţi profesori”, sublinia prof. univ. Emilia Comişel în monografia “Constantin Brăiloiu”.

Etnograful Constantin Brăiloiu înregistreaza un cimpoier – 1934

Studentă la Conservatorul din Bucureşti, la Secţia Pedagogică, prof. univ. Emilia Comişel l-a avut dascăl de Istorie a muzicii şi folclor pe Constantin Brăiloiu. Regretatul etnomuzicolog şi-a însoţit maestrul atât în campaniile monografice coordonate de Dimitrie Gusti, cât şi în cercetările întreprinse, pentru fondarea Arhivei de folclor muzical. “Brăiloiu mai avea un talent, să-şi apropie studentul prin arta pe care o va aprecia toată viaţa şi căreia i s-a dedicat. Brăiloiu ne ducea după orele de folclor la Arhiva lui şi ne punea în legătură directă cu interpretul. Am înţeles că interpretul nu este doar un cântăreţ. Cercetătorul trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei umane, în paralel cu stăpânirea folclorului.” Înregistrările şi transcrierile minuţios realizate în cadrul Arhivei de folclor muzical, înfiinţată în 1928, constituie un adevărat tezaur, aflat astăzi în arhivele Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu“.

Constantin Brailoiu – Maria Arbagic

O altă problemă susţinută de profesorul Brăiloiu a fost educaţia tineretului de la vârstă fragedă. A militat pentru introducerea muzicii populare în şcoli, între manuscrisele sale regăsindu-se lecţii pentru clasele I-VIII secundare şi comerciale. “În 1948, îl găsim pe C. Brăiloiu la Paris, lector, apoi conferenţiar la Centre national de recherche scientifique du Musée de l’Homme şi la Institut de musicologie de l’Université de Paris. Este unul dintre fondatorii şi animatorii Cercului internaţional de studii etnomuzicologice cunoscut sub numele de «Le Colloques de Wégimont» (al cărui prim congres a avut loc în toamna anului 1954)”, mărturisea în volumul “Folcloristică, organologie, muzicologie (studii)” folcloristul şi muzicologul Tiberiu Alexandru.
sursa: Jurnalul National

Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

Tezaurul din arhive – Constantin Brăiloiu şi George Breazul

Articole despre lautari romani No Responses »

Aug 172015

Cele două arhive, deosebit de valoroase, iniţiate de Constantin Brăiloiu şi George Breazul – Arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români şi Arhiva fonogramică a Ministerului Cultelor şi Artelor, au constituit temelia Institutului de Folclor.

Societatea Academică, din 1879 devenită Academia Română, a acordat o deosebită atenţie folclorului. Astfel, între 1881 şi 1931, a publicat 85 de lucrări despre folclor, cuprinse în seria “Din viaţa poporului român”, bază documentară din arhivele de folclor academice. În 1927, pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor, sub conducerea prof. George Breazul a luat fiinţă Arhiva Fonogramică. Un an mai târziu, în cadrul Societăţii Compozitorilor Români, Constantin Brăiloiu a creat Arhiva de folclor. De asemenea, în 1929, la Cluj-Napoca, a fost fondată Arhiva de folclor a Academiei Române, condusă de prof. I. Muşlea. Iniţiativa înfiinţării unui institut pentru studiul folclorului i-a aparţinut însă lui Constantin Brăiloiu.

Constanin Brailoiu

Înainte de plecarea sa din ţară, Brăiloiu realizase toate demersurile creării unui astfel de aşezământ “de stat, autonom, cu mijloace de lucru sporite şi având drept scop culegerea şi cercetarea muzicii (şi implicit a ritualurilor) populare româneşti”, după cum se arată în memoriul înaintat ministrului de la acea vreme. Memoriul a fost semnat de preşedintele Societăţii Compozitorilor Români, George Enescu, şi de vicepreşedintele acesteia, Constantin Brăiloiu. “A fost realizat chiar un proiect de lege al cărui articol prevedea: «Să se înfiinţeze un Institut de Folclor Muzical, având drept scop cercetarea muzicii populare româneşti şi conservarea ei prin mijloacele reproducerii sonore, precum şi studiul manifestărilor populare legate de muzică»”, precizează dr. Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu”, şi continuă: “La iniţiativa celor două personalităţi, fiecare cu propriul rol în acest segment al istoriei noastre culturale, este vorba de George Breazul şi de Constantin Brăiloiu, s-au fondat cele două arhive. Arhiva SCR este însă cea mai importantă, în care s-au dezvoltat metode de culegere, sistematizare, indexare, de transcriere. Aici a existat programul de culegeri reprezentative pentru toate arealele culturale ale României şi pentru culegerile din spaţiile locuite de români în afara României. Aici au fost creionate şi au existat şi tentative de punere în practică a programelor de cercetare pentru cultură tradiţională.

Personalităţi proeminente s-au format în cadrul acestei forme instituţionale. Majoritatea foştilor studenţi ai lui Breazul şi Brăiloiu au devenit specialişti, precum şi fondatori ai Institutului de Folclor în 1949. Cei doi şi studenţii din echipele lor au participat la activităţile sociologice de la Bucureşti, majoritatea au lucrat în echipele coordonate de Dimitrie Gusti. De aceea, metodologia şi sistemele sunt foarte riguroase. În afara faptului că specialiştii colaborau, reuşeau să-şi perfecţioneze metoda prin schimb de informaţii şi de viziune. Aceste materiale au fost depuse în cele două arhive.

C. Brailoiu si Maria Arbagic

Mai numeros a fost materialul din arhiva SCR. Brăiloiu obţinuse numeroase aprobări pentru înfiinţarea Institutului de Muzicologie, numai că el a plecat la post, la Berna, evenimentele au fost apoi cele pe care le cunoaştem, iar această idee n-a mai fost pusă în practică. Atunci, unul dintre asistenţii lui Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, în 1949, prin decretul din 5-6 aprilie, a devenit directorul primului Institut de Folclor gândit după aceste principii ale reprezentării fenomenului culturii tradiţionale în toate formele lui de exprimare. Între colaboratori, majoritatea erau foşti studenţi ai lui Constantin Brăiloiu sau participanţi la campaniile studenţeşti, care deveniseră cercetători, folclorişti literaţi, precum şi un nucleu pentru studiul etnocoreologiei”.

Baza institutului au reprezentat-o cele două arhive amintite, care erau bine organizate, cu metodologii stricte de indexare şi inventariere. “Iniţial, Institutul de Folclor a însemnat arhiva de folclor, completează doamna Sabina Ispas. În primii ani ai Institutului s-au făcut monografii folclorice după modelul şcolii sociologice. Din 1953 s-a trecut la utilizarea magnetofonului, un salt din toate punctele de vedere, şi ca rigoare, şi ca posibilitate de recitire a textului, şi ca posibilitate de acoperire a suprafeţei, era mult mai greu de cules cu fonograful, cu cilindrul de fonograf care este foarte sensibil şi nu poate fi supus unor ascultări repetate. La data la care iniţiase Brăiloiu constituirea Institutului de Muzicologie, România avea 40.000 de cilindri de fonograf, unul dintre cele mai mari fonduri din Europa. A venit cutremurul din 1941 şi foarte mulţi dintre ai au avut de suferit. Astăzi, în patrimoniul nostru se află 14.000 de cilindri, tot unul dintre cele mai mari fonduri din Europa. Atât de importantă a fost considerată această arhivă sonoră, încât în perioada războiului a fost în refugiu. Era, pe bună dreptate, considerată tezaur. A fost luată din Capitală, să nu fie distrusă, şi transportată în căruţe cu fân ca să nu se spargă. O întreagă tehnică de mişcare a acestor surse sonore excepţionale.”

Iată ce se spunea referitor la acest episod în dosarul 283/1950 aflat în Arhivele Naţionale, document semnat pentru conformitate de folcloristul Tiberiu Alexandru: “În timpul bombardamentelor, Arhiva a fost evacuată în şase localităţi din ţară. După plecarea din ţară a profesorului Brăiloiu, cu conducerea Arhivei a fost însărcinat Tiberiu Alexandru. După 23 august 1944, Arhiva a fost adusă la Bucureşti şi instalată în vechiul sediu din Str. Lipscani (…). Conducerea a fost încredinţată lui H. Brauner, pe atunci consilier tehnic la Fundaţia «Regele Mihai I». (…) Arhiva a fost întreţinută de fundaţie. După înlăturarea monarhiei, Arhiva a rămas un timp într-o situaţie nelămurită. (…) Din aprilie 1949, Arhiva de Folclor a devenit Institutul de Folclor“.
Institutul a avut mai multe sedii, împreună cu Arhiva. “Iniţial, institutul era Arhiva, apoi, Arhiva a devenit din ce în ce mai bogată. Adevărul este că în afara acestui fond excepţional care aparţine perioadei interbelice, patrimoniul este îmbogăţit cu metodă perfecţionată, iar piesele de cea mai mare valoare au fost înregistrate după 1949, după înfiinţarea Institutului. Perioada 1950-1974-1975 a fost perioadă de aur, în care s-au înregistrat piese de valoare insestimabilă, pe benzi de magnetofon”, completează doamna Ispas.

Familiile Bartok și Constantin Brăiloiu în grădica locuinței din Budapesta a compozitorului, 1937

În 1957, Institutul de Folclor a obţinut un sediu adecvat, Casa Tache Ionescu, imobil vândut statului român de cea de-a doua soţie a politicianului. “Au fost amenajate depozite pentru toate tipurile de suporturi pe care le avea Arhiva, cilindri de ceară, matriţe, discuri vechi, de mai multe feluri, clişee pe sticlă, benzi de magnetofon. Alături de aceste fonduri există peliculă cinematografică, de 16 mm, cartoteci, volumele manuscrise. S-au amenajat aceste depozite, dar şi un studio de înregistrare, în care sunetul este curat, nepervertit. S-a amenajat una dintre cele mai mari biblioteci din ţară, unde avem fondul Brăiloiu, cu ştampila pe care el o aplica pe fiecare carte, la care s-a adăugat literatură de specialitate, de-a lungul timpului, până astăzi”, adaugă dr. Sabina Ispas.

Imobilul care găzduieşte Institutul de Etnografie şi Folclor care astăzi poartă numele personalităţii marcante care a făcut toate demersurile creării acestui aşezământ, Constantin Brăiloiu, are o istorie aparte. Construită de arhitectul Louis Blanc, este o casă emblematică a Bucureştiului. A fost devastată în timpul primului război mondial de germani, care ocupaseră Capitala. “Tache Ionescu, în timpul războiului, n-a pledat pentru alianţă cu germanii. Atunci casa i-a fost devastată. A fost reabilitată mai târziu. A existat o restaurare făcută foarte temeinic, în 1969. În ’77 n-a avut de suferit în urma cutremurului, au fost doar tencuieli căzute şi s-a făcut un fel de curăţire a interiorului. A mai fost sediul Consiliului Legislativ. După naţionalizare a fost aici foarte puţină vreme Editura Tineretului”, încheie doamna Sabina Ispas.
sursa: Jurnalul National

Lautarul fara scoala

Articole despre lautari romani No Responses »

Aug 142015

Gore Ionescu era un lăutar viorist, fără şcoală. Chiar el spunea: “Ştiu doar puţin, să mă iscălesc“. Era insă un foarte bun instrumentist, cu o tehnică violonistică excepţională. Din punctul de vedere al vocii era modest, dar putea, ca oricare lăutar adevărat, să cănte in acelaşi timp şi cu vocea şi cu vioara.

Gore Ionescu

Faptul că era un foarte bun lăutar este atestat şi de peregrinările lui nu numai prin ţară, ci şi prin Europa, care s-au intămplat inainte de război. “Am colindat ţara şi Europa cu societăţile (asociaţiile) de dansuri din Bucureşti. Am făcut armata la Tărgovişte. Pănâ să am 26 de ani am stat numai in Teiş, dar iarna plecam pe la ţară, la munte. Am fost pe la Cernăuţi. Barem cu horile am colindat toată ţara, in oraşe n-am stat decăt aşa, căte două-trei zile. In schimb am fost in Franţa, la Nisa, in Italia, in Serbia, tot cu horile romăneşti”, spunea Gore Ionescu. Ca urmare, cu aceste societăţi de dansuri călătorea. Ele făceau regulat turnee in străinătate. Se ştie că la expoziţia universală de la Paris au ieşit pentru prima oară lăutarii in Occident.
Europenii, prinzănd imediat gustul muzicii şi dansurilor romăneşti, au inceput turnee regulate ale societăţilor de dansuri.

Spre deosebire de urmaşii şi fiii lui, Aurel şi Victor Gore, care au mers in primul rănd pe folclorul urban şi de mahala, vocal instrumental, Gore Ionescu are 99% din repertoriul alcătuit numai din folclor rural. Era un lăutar de ţară! Asta nu inseamnă că nu putea să cănte şi folclor urban. Sunt căteva piese, hora de concert, care dovedesc că, avănd o tehnică instrumentală foarte bună, putea să abordeze şi folclorul urban.

Ar trebui să menţionăm ca originari ai Teişului, judeţul Dămboviţa, in afară de familia Gore, şi Familia Puceanu. Ion Puceanu, tatăl Romicăi, a căntat cu Gore Ionescu.

Aveau un taraf in care au căntat impreună. Din el mai făcea parte şi Tudor Marin. Gore Ionescu şi Ion Puceanu erau insă vioara intăi, actorii principali. Era o vioară secundă – Vasile Dumintru, un ţambalagiu – Costică N. Dobrică şi un alt cobzar – Măslină Gheorghe. Măslină l-a secondat tot timpul pe Gore Ionescu, a căntat mereu cu el. Fie că erau intr-un taraf mai mare, fie numai la nunţile mici sau petreceri, căntau numai ei doi. Atăt de bun cobzar era şi atăt de ataşat familiei Gore incăt acelaşi Măslină Gheorghe l-a acompaniat pe Aurel Gore la inregistrările pe care acesta le-a făcut in studioul Institutului de Etnografie şi folclor prin anii 1950, tot pe cilindri de fonograf. Avem foarte multe piese, numai instrumentale, cu Aurel Gore la vioară şi Gheorghe Măslină la cobză.

Victor Gore

Iată căteva titluri de piese care au aparţinut lui Gore Ionescu: “Hora miresii”, “Voalul miresii”, “De ginere”, “Floricica din Muscel”, “Ciocărlanul din Muscel”, “Ciocărlanul din Teleorman”, “Ciocărlanul din Rămnic”, “Ciofu”, “Ceasornicul”, “Brăul din Muscel”, “Mărgărita”, “Coasa”, “Horă vlăscenească”, “Hora 7 scări”, “Sărbă din Argeş”, “Iancu Jianu”, “Ţăntăraşul”, “Ca la uşa cortului”.Un repertoriu deosebit, un lăutar de excepţie.

Ţimbalist, cobzar, chitarist şi mai presus de toate o mare voce şi un suflet deosebit

Articole despre lautari romani No Responses »

Sep 012014

Gheorghe al Fiţii avea cel mai bun taraf de lăutari din căte a cunoscut Clejanii:
Gheorghe al Fiţii
Petrică Boşorogul
Florea al Stanii
Părvan Răgălie
Ion Şaică
Culaie al Riţii (Neacşu Nicolae)
…sau, mai pe scurt, cel mai bun taraf al Clejanilor.

Taraful Haiducilor din Clejani

Statisticile nu ştiu dacă o spun, dar de multe ori oamenii care au lăsat ceva in urma lor sunt oameni care au avut o viaţă in care cuvăntul “plictiseală” nu-şi găsea locul. Oameni pe care Dumnezeu i-a incercat, dar pe care i-a şi ridicat. Vorba aceea: “Unde dă El… creşte”. Aşa a crescut şi Gheorghe Moţoi. “El a fost un om deosebit. Mai toţi lăutarii care au fost pe vremea aceea au fost oameni cu foarte mult bun-simţ. Erau oameni crescuţi simplu, chiar amărăţi, dar nişte oameni deosebiţi”, il descrie nora Cornelia.
Tot dănsa povesteşte inceputul vieţii acestui mare lăutar. Mama lui Gheorghe a fost văduvă de război. Socrul Corneliei s-a născut in 1915. O femeie singură şi cu un copil, in anii primului război mondial, nu se puteau descurca prea uşor. Aşa că femeia s-a recăsătorit. “A luat un om de la Bolovani sau Fălcoianca, actualmente Zorile. Pe acel om de la Fălcoianca il chema Arapu, era lăutar. Nu era foarte deschis la ten. Socrul meu mergea şi acolo, la mama lui, dar şi aici, la Clejani. Invăţa şi de acolo, şi de aici. El, de fapt, dragostea pentru balade, şi felul de a interpreta de la acest Arapu le-a luat, el aşa ne zicea. Lăutărie făcea şi aici la Clejani, pentru că il avea pe unchiul Năstase, lăutar şi el. De la unchiul din Clejani a invăţat restul muzicii, ce se cerea la nunţi”, povesteşte nora Cornelia. In tot acest timp, fiul lui Nea Gheorghe stă şi ascultă. Ion Moţoi parcă derulează in minte un film, unul bun, cu el şi tatăl lui in rolurile principale şi, inevitabil, zămbeşte.

“El in doi ani de şcoală, după cum ne povestea, a invăţat 4 clase.
Ii plăcea foarte mult să citească, istorie, geografie, era un fel de Moromete al zonei.
Ne mai povestea că pe la 13-14 ani, cănd a inceput el să cănte pentru a se intreţine, cănta prin diverse localuri, “pe la boieri”, după cum le zicea el. Şi oamenii ăştia, de plăcerea ce le-o făcea, il luau pe după umeri, cu ţambalul in cap, şi aşa il puneau să cănte. După spusele socrului meu, in momentul in care s-a insurat şi s-a aşezat aici in Clejani, pe la 17 ani, a inceput să-şi inchege această bandă de lăutari. El nevănd o familie numeroasă, a trebuit să găsească lăutari care să cănte cu el. A căntat şi cu soţul meu, cu fiul său”, continuă Cornelia.

Pe soţia lui Gheorghe al Fiţii o chema Moţoi Mira, dar i se spunea Firica. După cum povesteşte tot nora Cornelia, tanti Firica, o femeie foarte vrednică, destoinică şi foarte aprigă, “era mai din topor”. Moţoi Mira s-a prăpădit in 1990, soţul său a urmat-o in 1991. Cei doi, Firica şi Gheorghe, s-au luat cănd el avea 17 ani. Au avut trei copii: Modoveanu Floarea – fiica, Moţoi Dumitru şi Moţoi Ion. Povestea lor e poveste frumoasă. El – lăutar celebru, ea – soţie destoinică. Nici el nu făcea risipă, dar şi ea ştia să se chivernisească foarte bine. Cei trei copii au şi ei povestea lor. Fiica, spune Moţoi Cornelia, a fost mai vitregită. Era mai mare, născută in 1935. A trecut prin perioada războiului şi a fost nevoită să se ocupe de creşterea fratelui său. Sănătatea nu a ajutat-o nici ea prea tare. A suferit de scarlatină, bloală care i-a provocat otită şi o slăbire pronunţată a auzului. Din cauza condiţiilor grele de trai din acea perioadă accesul l-a invăţămănt nu a fost posibil, Floarea rămănănd fără ştiinţă de carte. Băieţii, viitori capi de familie, au invăţat carte, dar şi meserie.

Soarta nu era chiar prietena familiei Moţoi, greutăţile financiare şi de zi cu zi ingreunau viaţa acestei familii. Cu toate acestea, in anii 45-46, cănd s-au refugiat de prin Buzău, de prin alte locuri, oameni foarte săraci, a ajuns la noi aici in sat o femeie cu doi copii, un băiat şi o fată. Băiatul avea nici 2 anişori. Soacra mea era o femeie aprigă, dar cu un suflet extraordinar, şi cănd a văzut-o in situaţia aia disperată, a oprit-o la ea. I-a dat să mănănce, a spălat-o, a imbrăcat-o, i-a găsit un loc, unde să stea ea. Pe copii i-a zis să-i lase la ea şi-i aranjează ea să le fie bine. Pe fată, după vreo două luni, cănd s-a mai intremat, a dat-o unei doamne care avea carmangerie la Petrechioaia. A stat acolo o perioadă, pănă s-a făcut mare şi s-a măritat. Pe băiat, Sandu Buzoianul, după cum i se spunea, l-au oprit la ei şi l-au crescut şi s-au ţinut toţi patru de fraţi pănă s-a prăpădit el”, istoriseşte Cornelia Moţoi.

Taraf de Haidouks – Clejani

In lumea rurală, lăutarii, oricăt de buni ar fi fost, nu aveau căştiguri financiare foarte mari şi nici vieţi asigurate. Din această cauză, Gheorghe al Fiţii şi-a invăţat copiii lăutăria, dar i-a trimis şi să inveţe meserii, să aibă servicii stabile. Moţoi la inceputuri a căntat cu cobza şi cu ţambalul. A invăţat apoi chitara. Ii era mult mai uşor să o poarte la nunţi. Nunta cea de-acum mulţi ani ţinea trei zile, şi unui lăutar, pe măsură ce inainta in vărstă, ii era tot mai greu să meargă cu ţambalul in braţe. Nea Gheorghe nu făcea excepţie. Fiul, Ion, a invăţat să cănte tot la chitară. In copilărie, cănd toţi copiii de lăutari deprindeau meseria părinţilor, “al Fiţii” incepuse să cănte la chitară. Fiul… ce putea invăţa atunci? Mai ales că bătrănul făcea şi o… şmecherie!
“Cănd venea de la nuntă, socrul meu băga mărunţişul in chitară. Şi-i dădea chitara fiului său ca să se chinuiască să scoată mărunţişul din ea, dar in acelaşi timp il punea să şi inveţe să cănte la ea.” Lui Ion i-au plăcut şi tobele. A căntat alături de tatăl său, dar la un moment dat s-a oprit. “Soţul nu mai practică. I s-a părut foarte degradant să meargă la o nuntă şi acolo să i se spună «măi ţigane». Tu mergeai la nuntă, căntai, distrai oamenii, ii făceai să se simtă bine şi să vină unul să-ţi spună «căntă, băi ţigane»… Era degradant. Plus că el cănta la tobe… Ce, putea să cănte el solo la tobe?”, se intreabă nora lui Moţoi.

Personalitati …despre Gica Petrescu

Articole despre lautari romani No Responses »

May 102014

„În sectorul muzical, dl. Gică Petrescu este un element «hors classe», care nu e numai cel mai bun cânăareț român de muzică ușoară, ci poate pretinde să apară pe orice scena occidentală, în fața unui auditoriu oricât de exigent.”
Mugur Valahu – Cortina (1944).

„Lui Gică Petrescu, ca recunostință pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult!”
Yehudi Menuhin – violonist (1946).

„Ce rămâne în sufletul omului din pulberea risipită a anilor? Rămân cântecele ajunse la expresie artistică! Se topesc în ele nuanțele simțirii, preocupările timpului respectiv, sensibilitatea noastră etnică. Gică Petrescu le-a descoperit, le-a adoptat și le-a dat glas de aur în cariera sa de peste 7 decenii, legându-și numele, pentru totdeauna, de sufletul a generații și generații de oameni și de muzica ușoară românească.
În învălmășeala de idei, în asurzitorul zornăit de arme a doua războaie mondiale, singur cântecul, cântecul românesc, și-a păstrat vraja seducătoare, așa cum l-a tălmacit, de-alungul unei vieți de muncă și dăruire, Gică Petrescu”
George Sbârcea – compozitor și muzicolog.

„Unic pentru că a știut să preschimbe umbra de pe fețele oamenilor, aducând un zâmbet pe buzele tuturor. Unic pentru că a știut să rostească cu atâta dibăcie cuvinte potrivite pentru românii de pretutindeni. Unic pentru că a însoțit cu cântecele sale mai multe generații de iubitori ai romanței, ai muzicii ușoare și ai celei de petrecere. Pentru că întreaga sa carieră a fost străbătută de o probitate morala exemplară, un model pentru tinerele generații”
Ion Iliescu – fost președinte al României.

„L-am descoperit pe Gică Petrescu în 1956, venisem la București ca student. Gică Petrescu era în plină glorie și cânta nu numai piese românești ci și franțuzești, într-o perioadă dominată de muzica rusească. Aristul și-a datorat popularitatea, în primul rând, valorii sale ca interpret profesionist de muzică ușoară”
Emil Constantinescu – fost președinte al Romaniei.

„De când mă știu pe lume, Gică a fost «Maestrul». Era o celebritate, de la 20 de ani! Marele cântăreț, a fost și un excelent artist de revistă… Am jucat alături de el pe scenă în numeroase spectacole și turnee. Din scena nu ieșea cu pași normali, călca sacadat; publicul prindea mișcarea și aplauda în ritmul pașilor săi.
Cânta multe cântece de pahar, dar în viață era foarte cumpătat. Nu a agreat niciodată viața dezordonată a boemei interbelice. Soțul meu, Puisor Maximilian, i-a scris multe texte. Din clipa în care i se încredința o piesă, Gică nu mai avea liniște! Ne suna în fiecare dimineață, pentru ca totul să iasă perfect”
Stela Popescu – actriță.

„Așa am început eu să cânt, ascultându-l pe Nea Gică. În ’64 am avut prima dată onoarea să fiu alături de el pe scenă. A fost cel mai cunoscut artist român, cântăreț și un strălucit actor de revistă. Marca Gică Petrescu înseamnă succesul asigurat. Singurul care a ajuns «Artist Emerit». Emeriți au fost mai mulți: mari cântăreți și actori din teatre, dar ca artist de revistă, Gică a fost singurul… emerit!”
Alexandru Arșinel – actor.

„…Trubadurul primăverii noastre, trubadurul maturității și al toamnelor noastre primăvăratice, este o piesă importantă din tezaurul nostru național”
Vasile Veselovski – compozitor.

„În 1984, maestrul m-a invitat la un show la TVR să cântăm împreună. M-a surprins, știam că nu agreează duetele cu cântărețe. Dar, domnul Petrescu a venit la noi acasă în Dristor, să stabilim piesele, tonalitățile etc. În brațe avea un buchet uriaș cu flori superbe și celebra lui chitară veche. M-a impresionat foarte tare.
În studioul muzical, înregistrările au ieșit excelent, din prima. Eram fericiți de felul în care ni se armonizau vocile. Uimitor pentru că veneam din zone muzicale diferite!
Nea Gică a fost un bărbat galant, elegant, manierat, un artist desăvârșit, lângă care erai protejat de orice risc al scenei. Muzica l-a hrănit și l-a menținut tânăr. Un mare și autentic Român…”
Aura Urziceanu – cântăreață

„Cea mai mare calitate a lui era aceea că «nu semăna cu nimeni». Era Gică și atât! Cel mai «cântăreț» din câti a avut România vreodată. Din tinerețe a intuit, ca nimeni altul, că un cântec nu se cânta numai cu vocea ci și cu mintea și cu inima. Știa că, de când e lumea, este preferabil să aduci oamenilor râsul, veselia… Ne-a lăsat un tezaur muzical, al nostru, în vecii vecilor”
Horia Șerbănescu – actor.

„N-a avut nevoie de instituții ca să existe, pentru că a fost el însuși o instituție. El a reprezentat spiritul interbelic al Bucureștiului – timpul de aur al muzicii românești – conservat și adus, intact, până în zilele noastre. Reprezintă muzica și parfumul acelui univers de patrimoniu, rămas captiv și viu în vocea sa.”
Miron Manega – ziarist.

„A fost un mare om și un mare Român. Dumnezeu i-a pus pe chip un zâmbet atrăgător și har în glas…
Nu putea să cânte fără o melodie, fără ceva care să pătrundă în suflet. M-a făcut fericit cântând cântecele mele…
A reușit să le dea o savoare aparte, trăinicie și viață lungă. Mitul Gică Petrescu se confundă cu bucuria muzicii…”
Temistocle Popa – compozitor.

„Era cumpătat pentru că știa cum să-și respecte publicul. Era jovial, bun, fin, elegant, combina toate superlativele. Un model de conduită, un mit, o emblemă pentru români, o legendă”
Benone Sinulescu – cântăreț.

„Gică Petrescu este cântărețul care a îndulcit sufletul și mintea și viața a zeci de milioane de români. Socotesc c-a fost un privilegiu că am apărut împreună pe același afiș, pe aceeași scenă. Nimeni nu dormea atunci când Gică și Florin Piersic, aflați în turneu, aveau spectacol în vreun oraș al Israelului. Am avut o mare dragoste un cult pentru «Nea Gică», acest Chevalier și acest Sinatra al nostru al românilor.”
Florin Piersic – actor.

Older Entries